Mihai Eminescu (născut Mihail Eminovici; n. 15 ianuarie 1850, Botoşani – d. 15 iunie 1889, Bucureşti)
Poate cea mai înfloritoare literatură despre literatură ne-a oferit-o existenţa fizică şi socială a lui Eminescu. Cele mai nemaipomenite elucubraţii, cele mai mari fantasmagorii, cele mai mari indiscreţii şi colportări – de la bârfa ordinară până la compasiunea sublimă – le-a suportat existenţa fizică a lui Mihail Eminescu. Cred că dacă poetul ar fi putut să parcurgă măcar o parte din amănunţitele şi fadele biografii pe care posteritatea i le-a dedicat, nici n-ar mai fi vrut să fie. S-a spus că era bolnav şi s-a justificat prin boală talentul său; s-a identificat geniul (ce tristeţe) cu nebunia; i s-au catalogat femeile, a fost măsurat cu metrul (al cărui etalon se păstrează la Londra), s-au făcut consideraţii despre lungimea şi lăţimea frunţii lui; mai mult decăt atât şi groaznic, după moarte, i s-a cântărit creierul, vai, Doamne!, după moarte i s-a cântărit creierul!...
S-a constatat că bani, atâţia câţi i-ar fi trebuit, a avut, dar a fost risipitor; s-a constatat că dimpotrivă a fost sărac şi umilit şi neînţeles de societate, deşi după moartea lui şi cei care nu-l văzuseră susţineau că l-au văzut cu ochii. S-a constatat că nu a putut studia la Berlin. S-a constatat că poezia Atât de fragedă a scris-o pentru o femeie, dar a dăruit-o la trei; s-a constatat că era cult. Că era elegant. Că nu era elegant. Că avea ceas de aur cu cheiţă şi inel cu monogramă pe care, spre lauda lui, nu l-a vândut la vreo beţie. S-a constatat că era beţiv. S-a constatat că nu era beţiv. Că era idealist, materialist şi multe altele.
În general i s-a acreditat o viaţă de om ultrasensibil, trist şi din punct de vedere al fericirii intime ratat. Să fi fost aşa? Totul se potriveşte, totul nu se potriveşte.
Literatura nu se face cu justificări. Numai după ce literatura este făcută, ea îşi poate găsi şi justificări. Foarte mulţi au încercat să justifice geniul eminescian prin viaţa sa. Ce eroare! Viaţa lui Eminescu este interesantă pentru că e viaţa lui Eminescu. Altfel, multe alte vieţi de intelectuali morţi, ultrasensibili şi jigniţi de societatea vremii, vieţi la fel de febrile ca şi viaţa lui Eminescu sau vieţi şi mai febrile, au fost. Dacă, dintr-o pricină sau alta, dintr-o tristeţe sau alta, dintr-o înfrângere sau alta, Eminescu n-ar mai fi ajuns să scrie Luceafărul şi Oda în metru antic sau printre mult prea obosite degete Komadeva zeul indic i-ar fi zburat spre neant, el, marele Eminescu, n-ar mai fi fost marele Eminescu.
E adevărat că ne interesează cum respira el. Vrem să învăţăm cum respira el. Cine ştie, poate vom putea şi noi scrie Luceafărul sau Oda sau Glossa sau Kamadeva.
Dar Luceafărul l-a scris el. Domnia-sa, Domnul acestei ţări, Mihai Eminescu.
Despre viaţa lui Eminescu
FIZIOLOGIA POEZIEI
proză şi versuri
1957 – 1983
Nichita Stănescu
Editura Eminescu, Bucureşti, 1990
Cu respect,
Valentin-Nicolae Bercă
"România Magnifică" - www.romaniamagnifica.ro - un proiect cultural pentru unitatea şi bogăţia spirituală a Românilor de pretutindeni, militând pentru reafirmarea valorilor spiritualităţii poporului român, unit prin limbă, tradiţii şi credinţă creştină, mereu mândru de istoria sa multimilenară în spaţiul carpato-danubiano-pontic.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu