Rămân la părerea că nu trebuie să citești toată opera unui filosof sau
scriitor pentru a cunoaște acel ceva semnificativ, care constituie nucleul
personal-diferențiant al operei/gândirii
sale, implicit contribuția acestuia la sporul culturii naționale și
universale. Da, căci în pofida justei opinii a lui Confucius din urmă cu două
milenii și jumătate, cum că „Nu poți să deschizi o carte și să nu înveți ceva”
(nobilă invitație făcută semenilor din toate timpurile de-a se instrui
necontenit prin studiu individual, chiar și atunci când cartea valoroasă,
precum în aberanta noastră epocă submediocră și hipertehnologizată, este
nemilos agresată de maculatura înfloritoare și cu îndreptățite pretenții la
„nemurirea” de tip consumerist), se subînțelege că niciun trăitor în nătânga
civilizație a bombardamentului informațional nu poate să citească tot ce se
tipărește, motiv pentru care locul culturii temeinice și anevoioase, adică făcută
cu esențiala contribuție a ochiului, a fost luat de informația după ureche (la
propriu și la figurat).
La drept
vorbind, își spun descurcăreții robi ai triadei consum-comoditate-confort, ce
rost are să deschizi zeci de cărți și să citești mii de pagini pentru niște
informații, pe care atotputernicul (dar este el și atotștiutor?) internet, ți
le oferă la țanc pe tava involuției moral-intelectuale?
Taman
așa, doar că informația dobândită din cărți, cu efort și pasiunea de-a ști,
este nepieritoare și-l ajută pe temerarul în cauză să-și înalțe atotumanul
edificiu al culturii veritabile, pe când nesigura informație luată de-a gata de
pe internet, n-are nimic de-a face cu cultura temeinică, ci doar îi asigură
utilizatorului necesarele abilități temporare, care cu necesitate îl definesc pe semidoct sau pe falsul cult...
Dacă la
toate astea se adaugă amețitoarea prolificitate a unor condeieri (Lope de Vega
a scris 2200 de piese de teatru, din care s-au păstrat „doar” 480, Balzac a
asigurat nemurirea Comediei umane
prin 95 de lucrări terminate – romane, nuvele și eseuri, Alexandre Dumas a
scris peste 250 de romane, tot cam atâtea romane polițiste l-au făcut celebru
în branșă pe belgianul Georges Simenon, mai „modeștii” Jules Verne și H.G.Wells
ne-au lăsat – fiecare în domeniul său literar-artistic – câteva duzini de
romane, impresionanta fișă de autor a lui Nicolae Iorga cuprinde sute de cărți
și peste 10.000 articole etc.), atunci suntem siliți de factorul timp și de
limitele noastre mentale să pătrundem în universul ideatic al unui gânditor,
scriitor sau om de știință cu ajutorul operelor sale reprezentative: Etica în cazul lui B. Spinoza, Așa grăit-a Zarathustra la Fr.
Nietzsche, Ființă și timp (Sein und
Zeit) la Martin Heidegger, monumentul Divina
comedie în opera dantescă, piesele Hamlet
și Regele Lear în formidabila
operă shakesperiană, inegalabilul roman Don
Quijote de la Mancha în ansamblul operei cervantine, Faust în ampla operă goetheeană, romanele Moș Goriot și Eugénie Grandet
în colosala operă balzaciană, Doamna
Bovary la Gustave Flaubert, Luceafărul
la M. Eminescu și pentru întreaga cultură română, epopeea Război și pace în admirabila operă tolstoiană, Frații Karamazov în senzaționalul buchet de romane și nuvele dostoievskiene etc.
A nu se
da uitării grupul scriitorilor eminamente necantitativi (Alexandre Dumas-fiul,
Mateiu I. Caragiale, Giuseppe Tomasi di Lampedusa), nemurirea acestora în
literaturile franceză, română și italiană, ba chiar și în cea universală, fiind
asigurată de cartea lor reprezentativă: Dama
cu camelii în cazul francezului, Craii
de Curtea-Veche în cel al lui Mateiu, fermecătorul roman Ghepardul în cazul italianului (a scris
doar această nepereche carte, imposibil de încadrat într-un anumit curent
literar).
Întrucât
sintagmele „fratele fiului risipitor” și „fratele Alexandru” constituie
armătura conceptual-creștină a celor două scrieri noiciene (Jurnal filozofic și Rugați-vă pentru fratele Alexandru), cuvine-se să intrăm în
substanța lor intimă:
1)Importanța
primei sintagme („fratele fiului risipitor”) rezultă cu claritate și autoritate
auctorială din ultima meditație a Jurnalului:
„Revăd tot Jurnalul. Ce închide el,
în fond? Numai două lucruri, două mituri proprii: mitul Școlii și mitul
Fratelui. Și poate că nu sunt nici măcar
două, ci e unul singur. Căci sunt eu însumi Fratele, care caută, prin
Școală, împăcarea cu lumea: cu fiii ce vin, cu fiii ce pleacă în lume...”.
2)Fiind
Fratele nu doar mitul gânditorului modern, ci – prin extensie – al întregii
lumi absurde în care acesta se vede ostracizat, dar un mit care-și trage seva
eliberatoare și mântuitoare din admirabila parabolă evanghelică cu fiul
risipitor, firește că deținutul politic Noica simte trebuința
filosofico-creștină să-l activeze la cât mai mulți „frați Alexandru”. Iar acest
laitmotiv cu Alexandru, ne spune autorul în Prefața
la opusculul Rugați-vă pentru fratele
Alexandru, are la bază următorul fapt real: „Spre sfârșitul celui de-al
doilea război mondial, o mânăstire de maici din Moldova a fost ocupată de
trupele sovietice biruitoare. Maicile au căutat refugiu în alte locuri. La
întoarcerea lor au găsit un bilet pe care stătea scris: «Comandantul trupelor
care au ocupat mânăstirea vă declară că a lăsat-o neatinsă și vă cere să vă
rugați pentru sufletul său». De atunci, la fiecare serviciu religios este
pomenit numele lui Alexandru”.
De unde
stăruitorul îndemn al autorului, ca noi toți cititorii (și nu numai) să ne
rugăm pentru fratele Alexandru („Rugați-vă pentru fratele Alexandru! Roagă-te
și tu, cititorule, căci numele nu privește doar pe comandantul trupelor
victorioase, ci numele îi privește pe toți ceilalți frați Alexandru, biruitori
nesiguri și ei”), de unde și extraordinarul titlu al acestei cărți
atotrugătoare și atotiertătoare, fie că este vorba de biruitorul frate EU
(„deocamdată fratele EU e marele beneficiar”), de îndestulatul om modern sau de
nefericitul Marx: „Rugați-vă pentru sufletul fratelui Karl. Rugați-vă pentru
the Big Brother”.
Deși
este o carte cu personaje, întâmplări și amintiri din detenție (putem s-o numim
condensata replică românească postbelică la romanul dostoievskian Amintiri din casa morților), opusculul Rugați-vă pentru fratele Alexandru nu
duce lipsă de memorabile cugetări: „Socialismul e pentru cei bogați, nu pentru
cei săraci”, „Nu se poate trăi fără valori și fără un sens de adevăr”, „(...)
tot ce e progres în umanitate s-a făcut împotriva
selecției naturale”, „Ce preț are viața dacă nu ai acces la infinitezimalul
ei?”, „Umanitatea a avut noroc că n-a încercat nimeni să realizeze Republica lui Platon: totalitarismele
veacului nostru sunt un nimic pe lângă ea”, „Reușita banului e tristă”.
Dar
marele câștig gnomic-spiritual pentru cititor este Jurnalul, cu delicioasele lui cugetări
de ordin general („Oamenii mari fericesc pe copii, regii pe cei săraci și
fratele fiului risipitor pe fiu”, „Omul e ceva ce se definește necontenit”,
„Eroarea lui Narcis e de a fi perfect. E singura lui imperfecțiune”, „Numai
femeile știu să iubească”), cu cugetări
„decupate” din generoasa noastră înțelepciune populară („E o obsesie a
seninătății în conștiința românească”, „Păcatele-s pe oameni, nu pe butuci”,
„În inima smeritului șade dracul grecește”, „Banul te neodihnește”), cu cugetări despre filosofie („Filozofia nu
este posibilă decât în oraș, printre oameni, pe piețele acelea de care nu se
dezlipea Socrate”, „Setea Unului de a se pierde și setea Multiplului de a se
readuna”, „Una din principalele certitudini ale filozofiei izvorăște tocmai din
faptul că omul e ființă căzută și mărginită”, „Libertatea de a fi absurd stă la
originea filozofiei”, „Viața ca totalitatea de fiecare clipă”, „Sentimentul
muzical al lucrului filozofic”, „Neantul e mai rațional decât ființa”, „Câteodată
mi se pare că știu ce este filozofia: e aventura universalului când devine
particular”) și cu înălțătoare cugetări
morale („Toată viața noastră morală încape aici: între fiul risipitor și
fratele lui”, „Suntem în țara lui Cain, în care Abel n-a murit încă de tot”,
„Toate miturile țin, poate, de mitul căderii”, „E de neînțeles cum pot vedea
unii simplă morală în concepția biblică”, „Creștinismul e dragoste”, „Nu poate
fi împotriva democrației decât cel ce crede în Dumnezeu”), dar mai ales cu
inspirate cugetări despre Școală
(„Gândul Școlii, al celei unde să nu se predea nimic, mă obsedează, „O școală
în care profesorul nu învață și el, e o absurditate”, „Școala e bună, spunea
Nae Ionescu, cu condiția să n-o iei în serios”, „Aștept la Școală pe tânărul timid”,
deoarece „Există ceva neprețuit în timiditate: păstrează”), respectiv cu
desfătătoare cugetări despre fiul
risipitor (unii dintre noi) și
fratele acestuia (oricare dintre noi): „Sunt două ipoteze: sau fratele este
duhovnicul Fiului, sau Fiul este duhovnicul Fratelui”, „Fiul risipitor n-ar fi
plecat în lume dacă-și întâlnea învățătorul”, „Fratele fiului risipitor ar fi
plecat în lume dacă întâlnea un învățător”.
Sighetu
Marmației,
George PETROVAI
8-9 iunie 2020
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu