Ce
are în comun liberalismul postdecembrist, îndeosebi actualul liberalism
iohanniano-orbanian, cu adevăratul liberalism interbelic, pe care Vintilă
Brătianu (fratele mai mic al eminentului om de stat Ionel I.C. Brătianu) l-a
sintetizat în articolul-manifest „Prin noi înșine!”, articol publicat pe 3/16
mai 1905 în ziarul „Voința poporului”, și a cărui doctrină economică va fi atât
de remarcabil pusă în practică pe perioada guvernărilor liberale dintre anii 1922-1926
și 1927-1928 (exact în aceste perioade Vintilă a fost ministru al Finanțelor!),
așa încât anul 1938 constituie, până în ziua de azi, apogeul dezvoltării
noastre economice din toate timpurile și, desigur, vârful prosperității reale
și generale a românilor?
În paranteză fie spus, tocmai aceste considerente m-au
determinat anul trecut să elaborez cele nouă articole din seria La trecutul mare un prezent minor, serie
subintitulată De la politicienii
trecutului la politrucii prezentului, în care, printre alții (Al. Ioan
Cuza, regele Carol I, regele Ferdinand Întregitorul, Take Ionescu, Iuliu Maniu,
Ion Mihalache), să creionez portretele politico-spirituale ale unor liberali
referențiali pentru istoria noastră contemporană, precum Ionel I.C.Brătianu și I.G.Duca.
Da, căci
de-abia astfel și atunci (după ce răzuim crusta inerentelor slăbiciuni
omenești) ne dăm seama, prin comparație (de pildă, I.G.Duca este văzut de
Sterie Diamandi în cartea Galeria
oamenilor politici ca „un om fin, cu inteligență suplă și talent
multilateral, cu cultură aleasă și educație occidentală, cu suflet bun și
cinste exemplară și cu un stat de serviciu bogat în slujba țării și a
neamului”), de superba măreție istorico-umanitară a acestor vrednici români
interbelici și de ridicolul epigonism în care se bălăcesc, taman de trei
decenii, penibilii liberali postdecembriști, înclusiv în anii când această formațiune
politică, aidoma unui ol recompus din cioburi supraviețuitoare, era condusă de
Radu Câmpeanu.
Bunăoară,
ce legătură politico-românească și moral-creștină poate să fie între eminenții
liberali interbelici, făuritorii statului modern România Mare, și marii
turnători la fosta Securitate bolșevică (mulți au făcut-o pe bani!), „seniorii”
Mircea Ionescu-Quintus, Constantin Bălăceanu Stolnici, Alexandru Paleologu și
Dan Amadeo Lăzărescu (tatăl vitreg al rușinii liberale numită Călin Popescu
Tăriceanu)? Sau între I.G. Duca, de pildă, și căcărăul Călin Antonescu, cel
care a bătut palma compromisului politic cu pesediștii pontaurieni, pentru a
înființa sinistra făcătură Uniunea Social-Liberală (USL)?
Ori, mai aproape de
zilele pandemice ale prezentului încrâncenat și încețoșat, între Brătieni
(inclusiv Brătienii uciși de torționarii bolșevici la teribila închisoare
politică din Sighetu Marmației) și alde Ludovic Orban, supranumit Șică
Mandolină, premierul actualei Românii liberalo-iohanniene (a nu se uita că,
până la mijlocul anilor cincizeci, tatăl Orbanului a fost adjunctul șefului
Securității din fosta regiune Brașov!), respectiv ciracii săi de cârmuire după
urechea cotrocenistului și după umilitoarele pofte ale axei
Bruxelles-Washington: Raluca Turcan, vicepremierița fără vreun rost precis în
guvern și pe la televiziuni, adică pe măsura pregătirii ei moscovite (pe scurt,
o agasantă continuatoare a Vioricăi Dăncilă într-ale cufurelii verbale); Florin
Cîțu și zbaterea lui sisifică de-a acoperi dubioasele găuri (cică moștenite de
la predecesori) din sărmanele finanțe ale României (încă nu le-a venit de hac,
cu toate miliardele de euro împrumutate în câteva luni, așa că – ne consolează
prim palavragiul Șică – alocațiile și pensiile vor fi mărite cu un flecușteț
de-abia după ce lamentabila noastră economie va fi pusă pe picioare); Violeta
(Izoleta, cum o „alintă” Dragoș Pătraru) Alexandru și nostima (!) ei
convingere, îndeosebi după inutila vizită de „lucru” în Germania, că în
Ministerul Muncii și Protecției Sociale toate merg ca pe la noi, adică tind
asimptotic la precara stare de dinaintea pandemiei; cacofonica Monica Cristina
Anisie, ministreasa unui învățământ de mântuială în actuala variantă on line și a unei cercetări doar cu
numele; Nechita-Adrian Oros, ministrul unei agriculturi muribunde, care se tot
lamentează și aruncă vina dezastrului pe prelungita secetă din acest an, însă
el n-a mișcat nici măcar un deget pentru preîntâmpinarea ei cu atât de
trebuinciosul sistem de irigații; Costel Alexe, ridicolul ministru al Mediului,
Apelor și Pădurilor, ce ține morțiș să iasă în evidență prin promisiuni
găunoase și trăncăneli la tembelizor, dar pădurile, cu tot nou înființatul DNA,
sunt în continuare mătrășite, iar apa, aerul și solul sunt tot mai infestate
etc.
Aceasta fiind
dramatica stare de lucruri din România după circa opt luni de cârmuire orbaniană,
iată că eu vin în ajutorul lor (așa cum am făcut-o și altădată) cu următoarele
întrebări și sugestii:
1)Dacă tot ați
refuzat (mă rog, ați pasat la CCR) chestiunea impozitării veniturilor
nesimțite, bani cu care puteați să oblojiți o parte din supărătoarele răni
sociale ale milioanelor de oprimați, de ce nu înțelegeți odată pentru totdeauna
că, în aceste amarnice vremuri de pandemie, nemuncă impusă și inflație, ridicarea
pensiilor mici și mijlocii (repet: doar aceste pensii!) cu 10-15%, nu constituie
nicidecum un hatâr, înclin să cred că nicio o cumplită povară pe finanțele
țării, ci o strict necesară indexare (corelarea veniturilor mizere cu inflația
și prețurile în urcare)?
2)Câți dintre
bugetari, în primul rând bugetarii cu ștaif, au resimțit lovitura
coronavirusului în sensul diminuării lefurilor, deși se știe foarte bine că,
vreme de aproape trei luni, cam toate ministerele (mai ales al Economiei,
Transporturilor, Educației, Culturii, Turismului, Sportului) și instituțiile
statului (primării, prefecturi, consilii județene, administrații financiare,
grădinițe, școli, universități etc.) ori și-au închis cu totul porțile, ori –
în cel mai fericit caz – au funcționat cu frâna de mână (și de cap) trasă?
3)De ce în Educație
se insistă cu prostia așezării carului înaintea boilor (digitalizare și cursuri
on line), când mult mai rentabil
pentru elevi și viitorul României ar fi consolidarea învățământului clasic
(educatorii față în față cu școlarii), în primul rând prin electrificarea
tuturor cătunelor, apoi prin reala modernizare a infrastructurii
învățământului, fapt care ar duce la echilibrarea șanselor pentru toți copiii
noștri (educatori calificați, burse, manuale judicios și atrăgător întocmite, școli
cu absolut toate dotările trebuincioase pentru desfășurarea optimă a procesului
educațional-instructiv)?
Nu pot să închei
fără să amintesc de scandaloasa necinste și ipocrizie a orbanienilor: le-au
făcut vânt multora dintre pesediști (chipurile ăștia au fost angajați politic
și/sau prin atotputernicul mecanism al nepotismului), pentru ca în locul lor,
tot pe bază de relații, să-și aducă necalificații lor. Păi, nenicilor, unde vă
sunt principiile morale (măcar respectul față de solemnele promisiuni făcute
alegătorilor) și, în aceste momente extrem de dificile pentru țară, unde vă
sunt specialiștii?! Tare
mi-i teamă că la capitolul specialiști nu stați mai bine ca țărăniștii ajunși
la guvernare în 1996...
Sighetu
Marmației,
George PETROVAI
5 iunie 2020
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu