Numeroase sunt crizele (economică, politică, financiară, alimentară, sanitară, energetică etc.) ce asaltează astăzi omenirea în general, națiunea română în special, îndeosebi după invadarea Ucrainei, pe 24 februarie 2022, de către hoardele putinisto-muscălești, care – ca întotdeauna în decursul istoriei și cu Testamentul lui Petru cel Mare pe post de călăuză - și-au arătat pofta feroce de expansiune teritorială, specific asiatică (nu spunea Dostoievski că, dacă răzuiești un rus, dedesubt dai de tătar?!), demonstrând totodată, prin înfrângerile suferite și bătuta pe loc vreme de aproape un an (e drept, armata ucraineană a fost masiv ajutată cu bani, medicamente și tehnică militară de o formidabilă coaliție internațională: Statele Unite, NATO, Uniunea Europeană, Japonia, Canada, Australia și altele), demonstrând, deci, cu vârf și îndesat că nici pomeneală ca Rusia să fie o mare putere militară, posibil și la capitolul atomic, dacă temutul său arsenal nuclear este la fel de nemodern și neperformant ca uriașul stoc de arme convenționale, multe dintre ele din vremea bolșevismului: tancuri, blindate, avioane, elicoptere, rachete, nave, puști. Desigur, nu trebuie omisă îndârjirea nătângă și strategia imbecilă a kremliniștilor (Putinului i se spune doar ceea ce vrea să audă), pentru care – taman ca în al doilea război mondial – nu contează jertfele umane (până acuma peste o sută de mii, plus răniții) și enormele pierderi materiale, inclusiv prin sancțiunile occidentalilor și golurile create de fuga în străinătate a sutelor de mii de specialiști.
Dovadă
mobilizările cu anasâna care se fac tot acuși-acuși (dar nu în marile orașe,
unde cu siguranță că cetățenii s-ar revolta, ci, de regulă, în satele și
localitățile siberiene), mobilizații fiind de îndată aruncați în luptă,
flămânzi, fără o minimă instruire, cu puști ruginite și cu moralul la pământ.
Revenind
la oile noastre/scopul urmărit de articol, repet ceea ce am scris de multe ori
și am afirmat cu tărie în diverse împrejurări: dintre toate crizele spontane
și/sau provocate, care își arată colții la un moment dat, cea mai spurcată și
mai persistentă este criza moral-spirituală! Iată, de altminteri, ce ne spune
Petre P. Panaitescu în Istoria românilor (Editura
Didactică și Pedagogică, București, 1990) despre abrupta decădere a celor două
provincii românești (Moldova și Muntenia) în epoca fanariotă: „Totuși, poate
cea mai rea decădere a epocii fanariote a fost cea morală. Într-o vreme de umilință, când toate erau de vânzare și
corupția era singura armă cu care puteai obține onoruri și bani, au dispărut
vechile caractere dintr-o bucată ale strămoșilor noștri. Această decădere
morală a lăsat urme adânci în țările noastre chiar după epoca fanariotă și azi
încă oameni cu curaj și cu intenții bune mai au de luptat pentru înlăturarea
ei”.
Iar eu
adaug că cele trei decenii și ceva de postdecembrism constituie încoronarea cu
mijloace moderne (parlamentarism de gașcă, legi făcute de hoți pentru hoți,
impostură, analfabetism funcțional etc.) a secolului de fanariotism, căci
într-o perioadă de trei ori mai scurtă s-a furat de sute de ori mai mult decât
în întreaga epocă fanariotă. Și, atenție, totul s-a făcut ca la cartea
hiperticăloșiei organizate, respectiv cu legea-n mână și fără a se recupera
măcar a mia parte din uriașul prejudiciu provocat poporului și țării de infecta
armată a borfașilor cu ștaif: Traian Băsescu, Adrian Năstase, Dan Ioan Popescu,
Viorel Hrebenciuc, Călin Popescu Tăriceanu, Elena Udrea, Liviu Dragnea, Attila
Verestoy și mulți alții.
Desigur,
lucrul acesta spune foarte multe despre justiția noastră postdecembristă și
despre amploarea nelegiuirii de pe aceste meleaguri, fenomen politico-social în
raport cu care fanarioții și mafioții sunt niște copii de țâță.
Iar la
crucificarea României și la dezastrul ei moral-spiritual au pus umărul nu numai
educația din ce în ce mai precară (vezi
răsunătorul eșec al proiectului iohannian România
educată) și suita de necalificați de la cârma ministerului, ci și sinistra
moștenire bolșevică, formată din securiști, milițieni, activiști, turnători și
plagiatori deveniți cacademicieni, ziariști ștefangheorghieni și alte multe
scule, care la țanc s-au organizat în diverse asociații (cică profesionale și
culturale), se sprijină unii pe alții și dau tonul în pseudocultura
postdecembristă prin cenacluri, festivaluri și concursuri dubioase, premii
scandaloase și reviste puchinoase, chit că cei mai mulți dintre ei sunt la ani
lumină de adevărata cultură (punctul după titlu este o tristă realitate): poate
că unii dintre ăștia mai răsfoiesc din când în când câte o carte (e vorba de
cei care toată viața au citit vreo două duzini de cărți serioase din scoarță-n
scoarță), dar majoritatea habar n-au de logică, gramatică, estetică și filosofie,
altfel spus nu posedă nici măcar un dram de cultură generală.
Dar
iarăși zic, la ce naiba le trebuie așa ceva, când sunt considerați de ortaci
mari poeți (sic!) într-ale scrisului la
plesneală și după ureche (unii mai cu moț își spun postmoderniști, căci sunt
predispuși la toate aberațiile și mutilările lingvistice), când sunt vârâți cu
regularitate tembelă în toate antologiile zonale și când mulți dintre ei se
screm și scot noi și noi făcături poznașe de acest fel?!Vorba ceea: Aceeași
Mărie, dar cu altă pălărie...
Despre
prostia agresivă a unora ca aceștia, înțelepciunea japoneză afirmă că „Nu
există dușman mai periculos ca prostul”, iar eu fac următoarea precizare în
articolul Poezia postmodernistă între
iluzii și deziluzii din 1 noiembrie 2011: „Logica și rațiunea n-au
suficiente resurse pentru a explora genunile ilogicului și iraționalului!”
Sighetu
Marmației,
George PETROVAI
4 feb. 2011
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu