Marin Preda (n. 5 august 1922, Siliştea Gumeşti, Teleorman – d. 16 mai 1980, Mogoşoaia, Ilfov) a fost un scriitor român postbelic, director al editurii Cartea Românească. Ultimul său roman lansat în 1980, „Cel mai iubit dintre pământeni”, este considerat o critică violentă a comunismului. După câteva săptămâni pe piaţă, romanul a fost retras din toate bibliotecile şi librăriile publice şi universitare. În scurt timp, pe 16 mai 1980, scriitorul a fost găsit mort în camera sa din vila de creaţie a scriitorilor din Palatul Mogoşoaia.
Ion Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Piteşti – d. 1 iunie 1946, Jilava, Ilfov) a fost un militar şi om de stat român, ofiţer de carieră, (general/mareşal), şeful Biroului Operaţiilor din Marele Cartier General al Armatei în Primul Război Mondial, ataşat militar la Londra şi Paris, comandant al Şcolii Superioare de Război, şef al Marelui Stat Major şi ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al României. A fost demis de la conducerea statului de către rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat şi predat spre pază comuniştilor, apoi deţinut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la moarte pentru crime de război de “Tribunalul Poporului” din Bucureşti. La 1 iunie 1946 a fost executat prin împuşcare la închisoarea Jilava.
“Deodată Hitler încetă să mai strige şi se opri.
Se opri în secunda următoare şi Antonescu.
- Ce este, domnule general, zise Hitler, cu o voce joasă şi spartă, ameninţătoare dar liniştită. Ce se întâmplă în România?
Toată furia sa, adevărată dar şi simulată, se stinsese ca şi când n-ar fi fost, şi acum generalul avea în faţa sa un om căzut într-o tăcere bănuitoare şi încărcată de primejdii, mult mai greu de înfruntat decât răcnetele dinainte.
- Domnule Hitler, începu generalul cu vocea sa sigură, plină de încredere în sine, persoana mea nu contează, ci numai destinul naţiunilor noastre, care cere ca legionarii să părăsească, treptat, în România, puterea pe care nu sunt pregătiţi s-o exercite şi această putere să rămână, în aceste vremuri în care pacea nu e încă încheiată şi armele n-au tăcut, armatei române, care se bucură de încrederea naţiunii, indiferent dacă eu sunt sau nu în fruntea ei… Avem nevoie de linişte şi securitate în această parte a Europei, şi România, ca şi Marele Reich, reluă generalul, după ce interpretul se opri, terminând de tradus, şi nu e nevoie decât să ne uităm pe hartă ca să înţelegem de ce. Vrea domnul Hitler să ignore pericolele care ar surveni în urma unor grave tulburări pe care guvernarea legionară n-ar întârzia să le provoace necontenit în ţară? Crimele lor sunt o dovadă, şi aceste crime...
Hitler, în picioare, în spatele biroului, asculta căzut într-un mutism total, cu meşa de păr deplasată de la locul unde era văzută în toate ziarele şi jurnalele cinematografice, cu chipul posomorât, fără rază de lumină, care dealtfel nu apărea niciodată pe chipul lui nici când privirile îi luceau de o încredere fanatică în sine şi nici când, prin forţa personalităţii lui demonice, făcea mulţimile să strige cuprinse de isterie. Interpretul continua să traducă impecabil cuvintele dure ale acestui general cu voinţa extremă, gata să moară, dar să nu renunţe la convingerile sale, care erau expresii ale unor realităţi neîndoielnice de-acolo din ţara sa. Hotarât, gândea marele tartor furios şi stăpânit, ăsta nu era doctorul Hacha să alerge Göring şi Ribbentrop după el, în jurul mesei. E drept că nici graniţele României nu erau aci, în inima Reich-ului, cum au fost cele ale acelor parveniţi de cehi, dar o lovitură în stomac tot au primit prin Dicktat-ul său din august de la Viena. Ungurii au dorit asta. Pur şi simplu le-a făcut pe plac, deşi lui, această sfârtecare între vecini nici măcar nu i-a făcut cine ştie ce plăcere. Plăcere mare ar fi simţit dacă trupele sale ar fi efectuat ele această sfârtecare, în folosul Reich-ului. Poate că ar fi trebuit ocupată această ţară (cu petrolul şi grânele ei). Desigur, mai târziu, de ce nu? Dacă se va ivi cea mai mică necesitate şi vor fi înlăturate pericolele unei intervenţii ruse… Vom vedea… Acest general gata la orice, de pildă, era el credincios marelui Reich şi lui, Führer-ului personal, după Dicktat-ul de la Viena? Nu ascundea el ranchiună şi trădare? Îl privi pe sub sprâncene, cu un rictus pe care mustaţa îl ascundea, dar care îi întuneca cumplit chipul şi îl izbi sinceritatea pe care înfăţişarea acestuia o exprima. Mare actor? Nu, mare actor era el, Hitler, numai el ştia să monteze şi să joace în aşa fel o comedie, încât omenirea să-l creadă că a fost şi este animat de cele mai bune intenţii, chiar şi atunci când în văzul tuturor a călcat în picioare toate tratatele. Râsese până la lacrimi într-o zi când i se pregătise drepr cadou lui Ribbentrop de ziua lui sau ceva în genul ăsta, o cutie cu toate tratatele pe care le semnaseră şi se constatase că aproape nouăzeci la sută dintre ele fuseseră călcate...
Da, nu se putea înşela, gândea Hitler, acest general îi era sincer credincios, nu juca nici o comedie şi se bucura de încrederea poporului său. Îşi aminti că rapoartele agenţilor săi secreţi din România vorbeau bine despre el. Nici acei mistici naţionalişti români, numiţi legionari (căruia lui Hitler nu-i plăceau deloc, erau prea mistici şi prea naţionalişti), nu se plângeau de şeful statului care îi adusese la putere. El îi adusese! Dacă acum dorea înderpărtarea lor, însemna că avea de ce. Făcu un gest şi, intimidat, interpretul opri relatarea pătimaşă şi rece a crimelor legionarilor, în care generalul se angajase şi care pe Hitler nu-l interesau...
- Nu pot accepta, domnule general, zise el cu aceeaşi voce coborâtă şi parcă spartă, decât în caz extrem, ca legionarii să fie goniţi de la putere... Încercaţi, dacă e posibil, să colaboraţi. Ei aduc în conştiinţa românească încrederea şi credinţa fără rezerve în mişcarea naţional-socialistă, pe care nici armata dumneavoastră şi nici poporul care o urmează nu le pot aduce în măsură suficientă, ca să cimenteze prietenia şi alianţa dintre popoarele noastre. Evitaţi turburările. Sunteţi conştient de pericolele care ar surveni!
Şi Hitler ridică fruntea, dominator. N-avea decât să studieze mai târziu, acest general, spusele sale, după minuta care îi va fi înmânata, dacă e atât de greu de cap şi n-a înţeles care era fondul răspunsului său. Fiindcă într-adevăr, generalul, cu toată siguranţa sa de sine, rămase îndârjit în faţa dictatorului: nu înţelesese clar. Ceru interpretului să i se repete, dar Hitler se apropiase, îi întinsese mâna, i-o strânsese şi ieşise grăbit din imensa încăpere însoţit de intimii săi, conducători ai partidului şi şefi ai Wehrmacht-ului.
Întrevederea, cu toate urmările care aveau să decurgă din ea, şi pentru general şi pentru noi şi mai ales pentru Hitler însuşi, patru ani mai târziu, se încheiase.
Nici un protocol special de despărţire nu urmă, afară de faptul că musafirul fu reţinut de Hitler la dejun. Generalul primi textul dactilografiat al schimbului de cuvinte care avusese loc (în afară de răcnetele de la început ale Führer-ului) şi care, recitit atent, dădea, nu însă fără un avertisment, mână liberă generalului. Da, în caz extrem îi putea goni. Dar nu trebuia să uite că oricând Hitler îi putea aduce înapoi şi da jos pe el, pe general, fiindcă legionarii aduceau credinţa fără rezerve etc. Cum putea, deci, să-i gonescă pe legionari? Se întrebă generalul în avionul care îl aducea, a doua zi, înapoi. Numai în caz extrem şi fără turburări. Cum s-ar putea întâmpla acest lucru? Se vor opune…”
DELIRUL
Marin Preda
Editura CARTEA ROMÂNEASCĂ, Bucureşti, 1975
Cu respect,
Valentin-Nicolae Bercă
"România Magnifică" - www.romaniamagnifica.ro - un proiect cultural pentru unitatea şi bogăţia spirituală a Românilor de pretutindeni, militând pentru reafirmarea valorilor spiritualităţii poporului român, unit prin limbă, tradiţii şi credinţă creştină, mereu mândru de istoria sa multimilenară în spaţiul carpato-danubiano-pontic.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu