Cu educaţia suspendată! România i-a pierdut pe „Domnu Trandafir” şi „Dăscăliţa”!

În ţara unde avem preşedinte un profesor de fizică, cu soţie profesoară, şcolile şi grădiniţele sunt închise. România a rămas singura ţară din Europa în care educaţia este suspendată. Chiar şi eterna noastră rivală de la coada clasamentului UE, Bulgaria are demult deschise cursurile elevilor şi preşcolarilor. Poate nu întâmplător vecina ţară de la sud ne-a depăşit, nu numai la autostrăzi, dar şi la educaţie. Prietenii mei din Diaspora mă sună zilnic şi-mi spun cum copiii lor demult sunt pe băncile şcolilor sau în sălile de educaţie ale grădiniţelor, pentru că cei care conduc ţările occidentale ştiu că fără educaţie nu poate exista civilizaţie, prosperitate şi progres. În România lacătul ignoranţei şi indiferenţei stă pus greu pe porţile universităţilor, şcolilor şi grădiniţelor. Românii sunt parcă condamnaţi de conducătorii lor prea supuşi, prea egoişti sau „năimiţi” unor interese străine sau corporatiste să rămână doar culegători de sparanghel şi căpşuni, poate badante? Ceea ce mă intrigă foarte mult este lipsa de reacţie a profesorilor şi educatorilor noştri. Le convine să stea acasă, pentru că primesc salariul de la stat întreg? Nu cred. Unde este conştiinţa pedagogică a „Domnului Trandafir” zugrăvită de Mihail Sadoveanu? Unde este sfiala dărurii pentru copii a „Dăscăliţei” lui Goga?

„Moşnegi, ceteţi ai cărţilor din strană,
Din graiul tău culeg învăţătură,
E scrisă parcă-n zâmbetele tale
Seninătatea slovei din scriptură.
În barba lor, căruntă ca amurgul,
Ei strâng prinosul lacrimilor sfinte,
Căci văd aievea întrupat ceaslovul
În vorba ta domoală şi cuminte.”

Unde este jertfa lui Ion Creangă pentru luminarea copiilor din Ţicău, care preda fără bani doar pentru a scoate lumina din întuneric? Să primeşti bani fără să depui jertfa muncii depline sau să faci doar învăţământ online, care este o distopie pedagogică dovedită ştiinţific, fără ca să doreşti oare să te întâlneşti cu elevii sau cu preşcolarii, în timp ce toată Europa are deschise porţile şcolilor, mi se pare cumplit de dureros şi sumbru pentru viitorul educaţiei şi României? Sunt rectorate care doresc continuarea cursurilor doar online, să transforme citadelele universitare într-un program de soft sau hosting. Prăbuşirea educaţiei în România o vom plăti scump pe viitor. Tineretul României are porţile cunoaşterii şi educaţiei închise. Fără cultură şi educaţie nu există progres, civilizaţie şi viitor, iar românii par condamnaţi la subdezvoltare şi la munci necalificate în Uniunea Europeană, ca RPR în vremea planului sovietic Valev. Nu mai există în România niciun „Domn Trandafir?” Nu mai există nicio „Dăscăliţă”? Nu mai există profesori care doresc să meargă la şcoală să-i înveţe pe copii carte. Preferă să stea acasă şi să-şi primească doar salariul pe card? Nu cred! Puţini ştiu că „Dăscăliţa” lui Octavian Goga a existat cu adevărat. Se numea Aurelia Rusu şi a fost prima iubire din tinereţe a lui Octavian Goga, care a iubit-o toată viaţa.
Aşa cum îi povestea în 1965 lui Nicolae Weisz, Aurelia Rusu l-a cunoscut pe Octavian Goga la nunta fratelui ei. A fost dragoste la prima vedere, o iubire năvalnică care nu s-a mai stins niciodată: „În 1900, la 18 februarie, s-a căsătorit un frate de-al meu la Tohanul-Vechi, lângă Braşov. Acolo ne-am cunoscut. Noi eram paramirii. El era «fratele mire», iar eu «sora mireasă». De aceea-mi spunea «surioară». Am fost împreună, în total, două zile. În aceste două zile, ne-am înţeles să ne căsătorim. Hotărâsem să facem facultatea împreună, iar după căsătorie să călătorim, el ca poet, eu ca pictoriţă. Să renunţăm la tot, că e deşertăciune. Ne-am înţeles să ne întâlnim la Budapesta. Părinţii nu m-au lăsat să plec şi eu la Budapesta să-mi fac studiile. De atunci, nu l-am mai văzut niciodată. Eram de 18 ani când l-am cunoscut. Aveam părul blond, ochii albaştri, faţa rumenă şi rotundă“, povestea „Domnişoara“. Bătrânii povestesc că Goga a ajuns în satul lor pe vremea când era prim mi­nistru al României, în 1937, şi a ajuns şi la uşa „Domnişoarei”. Dar ea nu l-a deschis: „În 1937 a ajuns Goga la Şin­dreşti. I s-a cerut ajutorul Aureliei Rusu în organizarea evenimentului şi ea a oferit tot ce era necesar pentru servirea mesei, tacâmuri, mobilier, dar ea nu s-a dus. Se pare că Goga a ajuns până în Bontăieni, i-a bătut la uşă şi i-a spus că vrea s-o vadă, dar ea stătea cu spatele şi nu a vrut să-i deschidă uşa”, povesteşte Valeria Făt. Tot în perioada în care era premier, Goga i-ar fi transmis Au­reliei să-i spună cu ce să o ajute. Ea nu a cerut nimic. Dar el a făcut totuşi ceva: „Ea n-a cerut nimic şi în perioada în care era ministru a dat dascălilor un salariu extraordinar de mare, şi cu acei bani ea a modernizat şcoala. Aurelia Rusu s-a implicat foarte mult în viaţa comunităţii. Era foarte elegantă, gospodină, era foarte fru­moasă, un model, dar era şi harnică, bărbătoasă, dură în acelaşi timp pentru că viaţa a obligat-o să fie aşa. A mărit şcoala după ce a venit. În spatele şcolii era un teren pe care a cultivat pomi fructiferi, iar fructele le dădea ca premiu elevilor. Avea flori în faţa casei, se ocupa de albine, avea cai, vacă și chiar o șaretă cu care mergea în Baia Mare. Tot ea a făcut un schimb de teren cu cineva din Şindreşti şi pe acel teren s-a construit şcoala”. Azi România trăieşte filogenia dramatică a unei educaţii obturate.

Unde sunt dascălii de altădată care au făcut România Mare, nu numai teritorial, dar şi spiritual în perioada interbelică? Fără educaţie România va pieri. Fără noi profesori ca „Domnul Trandafir”, care predau din vocaţie lumină elevilor, învăţământul românesc va dispărea în marea ignoranţă care s-a aşternut peste ochii guvernanţilor, care pun mai presus interesele personale sau politice egoiste, decât cele ale unei comunităţi române educate? Iată ce scria Sadoveanu despre învăţătorul său: „Domnu era un om foarte nacajit, harţuit de administraţie, ca cu greu îşi ducea gospodaria lui, ca venea de multe ori amarat, ca sa ne dea cu dragoste învaţatura de toate zilele… Dar atunci nu, n-avea alta grija decît sa ne spuie istorii mişcatoare. Ca dansul poate au mai fost mulţi. Şi toţi, draga prietine, cand te gandeşti bine, au fost nişte apostoli, care au îndurat saracie şi batjocura, care au trecut printr-un vifor de nemulţamiri şi vorbe rele, şi care totuşi au izbutit sa-şi îndeplineasca, cu bine, menirea… Domnu nostru ne-a învaţat rugaciuni, ne-a învaţat cantece care erau aşa de frumoase pentru copilaria şi sufletele noastre, deşi nu le înţelegeam bine; ne-a învaţat sa credem şi în alte lucruri, în trecutul şi vrednicia noastra, lucruri pe care mulţi le batjocoreau în acea vreme; ne-a învaţat multe, de care aminte nu ne mai aducem, dar care au ramas în fundul sufletului ca seminţe bune ce au înflorit bogat mai tarziu…” Cine nu doreşte să ne ridicăm ca români din genunchiul culesului de sparanghel în picioare, demni, cu fruntea îndreptată spre marile universităţi naţionale şi universale visate de Vasile Pârvan în „Datoria vieţii noastre”?

Ionuţ Ţene