Dacă
pentru voltairianism/volterianism vom continua să acceptăm explicația
dicționărească („Filozofia lui Voltaire, care afirmă, pe linia raționalismului,
ireligiozitatea epicuriană și antiascetică, criticând totodată fanatismul,
prejudecățile, intoleranța și abuzurile de orice fel”), cum că reprezintă
nucleul cultural-atitudinal al lui Voltaire, pseudonimul sub care François-Marie
Arouet (1694-1778) a devenit nemuritor în cultura franceză și universală,
atunci conceptul în cauză își confirmă din plin actualitatea, iar prin aceasta perenitatea,
inclusiv în ceea ce privește cutremurătoarea necredință și decreștinare din
zilele noastre (un studiu recent face cunoscut că doar 20% dintre britanicii
intervievați au ceva în comun cu creștinismul).
Firește,
ireligiozitatea lui Voltaire trebuie privită atât prin prisma teribilismului
personal, cât și prin cea a ateismului în floare din epoca premergătoare
revoluției iacobine (epoca iluminismului european, a enciclipediștilor francezi
și a „luminaților despoți” Frederic al II-lea al Prusiei, Ecaterina a II-a a
Rusiei și Iosif al II-lea al Imperiului habsburgic), revoluție (sic!) care –
așa cum se știe prea bine – a înfrânt/ghilotinat altarul și tronul ca să deschidă
calea evoluționismului și ateismului.
Imensa
operă a lui Voltaire (epopeea Henriada,
Scrisori filosofice, Dicționar filosofic, remarcabile studii
despre Carol al XII-lea, Ludovic al XIV-lea și Petru cel Mare, poezii, tragedii
și scrieri în proză ce au trăsăturile unor fabule, precum Zadig și Candide), operă
în întregime străbătută de sclipitoarea și nesecata sa vervă satirică, nu putea
să rămână nereceptivă la ideile de largă circulație din epocă: toleranța
religioasă, fanatismul, prejudecățile, abuzurile, relația dintre individ și
societate, adversitatea față de despoți etc.
Atâta
doar că, spre deosebire de J.J. Rousseau, care reprezenta aripa de stânga a
iluminismului francez (pleda din toate puterile pentru egalitatea și libertatea
oamenilor și popoarelor), Voltaire se situează pe o poziție filosofico-socială
mult mai ponderată. De pildă, în Dicționarul
filosofic acceptă fără rezerve egalitatea
naturală, dar constată că, în evoluția societății, ea a devenit „o simplă
himeră”, asta deoarece oamenii s-au împărțit în stăpânitori și stăpâniți, motiv
pentru care „rezolvă” libertatea țăranilor de pe poziția principiilor de bază
ale economiei capitaliste: „Sunt liberi să-și vândă munca aceluia care-i va
plăti mai bine”!
Totodată,
contrar concepției lui Leibniz, Voltaire astfel selectează evenimentele tragice
și absurde, încât prin Candide să
poată demonstra că „lumea noastră nu e cea mai bună dintre toate lumile
posibile”. Și poate cineva să-l contrazică, atunci când e vizibil chiar și
pentru orbi alarmantul regres moral-spiritual al omenirii prin cruzime (de la
al doilea război mondial, planeta noastră n-a cunoscut nici măcar o zi fără
conflicte militare!), nespus de multă suferință (în fiecare zi mor de foame
peste 400 de pământeni, inclusiv copii!), minciună, lăcomie, ipocrizie,
fornicație și falsă cultură?...
În mult
mai mare măsură ca toți conducătorii politici și militari ai Franței, cele
spuse mai sus (și câte ar mai fi de
spus!) fac din Voltaire un exponent al fabulosului spirit francez, la fel cum
Eminescu este chintesența multimilenarei spiritualități românești, Dante – al
celei italiene, Cervantes – al celei spaniole, Shakespeare – al lumii
anglo-saxone, Goethe – al lumii germanice, Pușkin – al spiritualității rusești
etc.
Neîndoios
că vor fi și din aceia (e dreptul lor, nu?) care, nemulțumiți de afirmațiile
mele, vor susține sus și tare că, înaintea lui Voltaire, au fost alți
reprezentanți referențiali ai culturii franceze (Descartes, Blaise Pascal), iar
după el, unii chiar mai cu moț într-ale calității, cantității și exportului de
spiritualitate franțuzească, precum titanii Balzac și Victor Hugo.
Așa
este, numai că Voltaire reprezintă primul francez enciclopedic, neliniștit și
curajos, care a izbutit să focalizeze întreaga cultură a poporului său (și nu
numai), pentru ca – după îmbogățirea ei cu gândirea și geniul său artistic –
s-o lase moștenire tuturor pământenilor.
Iată de
ce trebuie apreciată cum se cuvine (adică la superlativ) cartea Maxime și cugetări (Editura Albatros,
Colecția Cogito, 1974), despre care Elena Beram, coordonatoarea ediției, ne
spune următoarele în Cuvânt înainte:
„O antologie ca cea de față nu s-a editat încă în țara noastră, și nu avem știință că ar exista ceva similar
tipărit recent în Franța (subl. mea, G.P.)”.
Cartea,
zic eu, constituie un dublu avantaj pentru cititorul însetat de înțelepciunea voltairiană:
nu numai că-i pune „pe tavă” 1641 de cugetări, atent selectate (la toate este
menționat titlul operei din care au fost extrase) și judicios grupate pe sfere
distincte ale reflecției (natură, om-viață-lume, societate, filosofie, artă și
arte), dar – la final – el este răsplătit cu un adorabil Dicționar voltairian despre cele mai ilustre figuri istorice din
toate domeniile de activitate (Alexandru cel Mare, Arhimede, Aristotel, Francis
Bacon etc.), seria acestora încheindu-se cu...Voltaire: „În ce mă privește, am
alcătuit acest mic Dicționar (Dicționarul filosofic, nota mea, G.P.) doar pentru a pune întrebări; sunt
departe de certitudine”.
Pentru
inalterabila lor frumusețe și bogăție instructivă, voi reda în continuare
câteva cugetări voltairiene din acest minunat compendiu al operei sale: „Totul
se leagă, totul este necesar”; „O cauză mică poate produce uneori efecte mari”;
„E mai ușor să distrugi decât să clădești!”; „Ce depărtare de la strălucire la
fericire!”; „Fericirea este o idee abstractă, alcătuită din câteva senzații de
plăcere”; „Lacrimile sunt limbajul mut al durerii”; „E prea multă perfidie la
curțile domnitorilor”; „Mare om de stat e acela care lasă în urmă monumente
folositoare patriei”; „Timpul este părintele adevărului”; „Numim suflet ce
însuflețește. Mai mult nu știm, datorită limitelor inteligenței noastre”;
„Egalitatea e lucrul cel mai firesc și totodată cel mai himeric”; „A fi liber
înseamnă a te supune doar legilor”; „Legea este un paloș cu care cel mai
puternic taie în bucăți pe cel mai slab”; „Fără simțuri nu există memorie și
fără memorie nu există gândire”; „Este trist și prostesc să crezi că știi ceea
ce nu cunoști”.
Sighetu
Marmației,
George PETROVAI
11 iunie 2020
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu