Zis-a Domnul: Dacă veţi ierta oamenilor greşelile lor, va
ierta şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc; iar dacă nu veţi ierta oamenilor
greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre. Când
postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii; că ei îşi întunecă feţele, ca să se
arate oamenilor că postesc. Adevărat grăiesc vouă: şi-au luat plata lor. Tu
însă, când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală, ca să nu te arăţi
oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău, Care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care
vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie. Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde molia
şi rugina le strică şi unde furii le sapă şi le fură, ci adunaţi-vă comori în
cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică şi unde furii nu le sapă şi nu
le fură. Căci unde este comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră.
În pragul Postului Mare, Maica noastră, Biserica, a așezat spre zidire sufletească, în doar câteva
versete, trei teme, una mai importantă decât cealaltă, pentru a ne conștientiza valoarea imensă a trei coordonate
ale vieții creștine, fără de care „surmontarea” acestei perioade sfinte ar fi
cu neputință: iertarea, modalitatea
postirii și milostenia. Sunt cuvintele
înseși ale Mântuitorului, din Predica
de pe Munte, subsecvente Rugăciunii Domnești.
Prima dintre ele, iertarea, este aceea care degajă cea mai
mare forță. Domnul așază în oglindă această dimensiune a sufletului
omenesc, care reprezintă o înaltă chemare: primirea ei, din partea lui
Dumnezeu, este condiționată de
cultivarea sau oferirea acesteia semenilor noștri.
Este legea neînduplecată a lui „a da și
a primi”: „Că de veţi ierta oamenilor greşelile lor, ierta-va şi vouă Tatăl
vostru Cel ceresc”. Aceste cuvinte se vor, din partea Mântuitorului, o
precizare suplimentară a cererii a cincea a Rugăciunii Domnești, în care Îl rugăm pe Dumnezeu să ne ierte
greşelile, pentru a ne putea numi fiii lui Dumnezeu. Din pricina răutăţii ce a
pus stăpânire pe om, puțini vor fi
aceia care se vor hotărî să transpună în faptă această cerere şi să ierte din
inimă greşelile aproapelui lor.
Iertarea ne aduce
pacea cu toți, cu Dumnezeu, cu oamenii, cu propria conștiință
În fapt, autentica „viață
în Dumnezeu” începe tocmai cu iertarea, cu dorința
lăuntrică și fierbinte de primire a
iertării lui Dumnezeu, Care ne învață
să fim, la rându-ne, sensibili, deschiși
cu cei de lângă noi, care pot deveni oricând mediu emergent al iertării noastre.
Dar până nu primim iertarea lui Dumnezeu, care ne înmoaie inima, nu știm cum să ne racordăm forțele noastre spirituale la tensiunea
sensibilă față de aproapele nostru.
Căci tocmai preeminența iertării
dumnezeiești în viața fiecăruia dintre noi este aceea care ușurează posibilitatea împlinirii marelui act
al iertării în relație cu aproapele
nostru, cel de atâtea ori ofensat. Ba, mai mult, pentru a ne apropia de
Sfintele Taine în Postul cel Mare, ni se cere a face un pas mai departe:
concilierea chiar și cu cei care ne-au
greșit, care ne-au „vătămat” sufletește, așa
cum minunat se desprinde din rugăciunea Canonului Sfintei Împărtășanii: „Sângele Lui vrând să-L bei spre
împărtășire, mergi și cu cei ce te-au mâhnit te împacă!” Pare
absurd sau „suprafiresc” pentru eul nostru, cel atât de dominat de orgolii și interese demne de cauza Legii Talionului,
dar perfect realizabil atunci când înțelegem
cheia ieșirii din această dramă:
propria noastră iertare! Putem împlini comandamentul hristic al iertării aproapelui
numai după ce, în prealabil, am reușit
să ne iertăm pe noi înșine, să ne
conciliem cu propria noastră conștiință, să scăpăm de „scheletul din dulap”, care
ne dă atâtea insomnii sau coșmaruri!
A ierta pe un altul este la îndemână când știi că Dumnezeu iartă enorm de mult în
comparație cu noi. Noi iertăm omenește, dar primim din partea lui Dumnezeu
iertarea dumnezeiește, ca un „Milostiv și iubitor de oameni”. Și prin iertare intrăm în firescul postului,
dar și al vieții noastre de zi cu zi, care are ca țintă împlinirea unei „nostalgii a originilor”: bucuria și vederea dumnezeiască a vieții paradisiace, aceea din care au ieșit Adam și
Eva. Căci după izgonirea strămoșilor noștri din Rai au urmat pocăința, lacrimile, postul… Acesta este motivul
pentru care duminica de azi poartă numele de „Izgonirea lui Adam din Rai”:
pentru că drumul nostru spre Învierea Domnului e drumul pocăinței, acea pocăință care ne umple, până la urmă, de bucurie.
Rațiunea
postului, bucuria jertfei care ne apropie de Dumnezeu
Iată de ce postul nu e tristețe,
pentru că aduce bucuria duhovnicească! Când oamenii se întristează din cauza
„greutății” postului (care e o reală
încercare pentru neinițiați!), o fac pentru că focalizează prea mult
pe gratificarea plăcerilor gustative, pe satisfacerea pântecelui (C. Noica). De
aceea, observația unui copil de 11 ani:
„Postim ca să nu ne mai gândim la gusturi de mâncare, ci să ne mai gândim și la gustul de Dumnezeu!”, mi se pare
extraordinar de profundă și de
fondatoare.
Când omul înțelege
rațiunea postului și ajunge să-l împlinească cu adevărat, nu se
mai gândește la ce mâncare îi este
interzisă, nu contabilizează numărul săptămânilor rămase, al metaniilor sau al
slujbelor la care trebuie să meargă sau al kilogramelor pierdute (căci dieta
aduce mândrie, pe când postul, smerenie!). Mântuitorul ne avertizează: „Când
postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii!”, adică indiferent de motorul tristeții, ceea ce trebuie să ne anime este bucuria
slujirii lui Dumnezeu și aproapelui,
mai ales în această perioadă a anului. Creștinul
devine altul tocmai pentru că se întraripează lăuntric de bucuriile tainice și dumnezeiești
ale postului. Pentru că postul nostru e „răscumpărat” imediat cu multe bucurii
dumnezeiești de către Domnul Hristos
(Dumnezeu nu ne rămâne niciodată dator!).
Nimic nu ne apropie
mai mult de Dumnezeu ca milostenia
În aceeași grilă se
prezintă și milostenia, pentru că ce
înseamnă, transpuse în practică, cuvintele Mântuitorului: „Nu vă adunaţi comori
pe pământ,… ci adunaţi-vă comori în cer”, decât îndemnul de a ne detașa de bunurile materiale, care înlănțuie prea adesea sufletul în lumea aceasta și de a exersa actul dăruirii. Milostenia,
precum orice faptă a virtuții, ne umple
de har, de pace, de omenie, ajută la transparentizarea relației noastre cu aproapele, neuitând că
Dumnezeu ne dă cu mult mai mult decât dăm noi, că ne iartă infinit mai mult
decât iertăm noi!
Și dacă iertarea
aduce noian de bucurie, iar postul naște
aceeași bucurie sfântă, milostenia
aduce tot bucurie, aceea care nu se va lua degrabă de la noi, de vreme ce
bucuria este starea cotidiană a celui ce postește;
e starea firească a ortodoxului, dincolo de post sau ne-post. Dar această
bucurie nu este o stare de exaltare egoistă, fără sens, în care eu mă bucur de
lucruri pe care le fac pentru mine, ci e o bucurie care se naște din relație,
din armonizarea relației noastre cu
Dumnezeu, dar și cu ceilalți. Altfel, ea este o simplă autoamăgire, o
autoiluzionare, un balon de săpun.
„Nimic nu poate apropia inima mea așa de mult de Dumnezeu ca milostenia”, spune Sfântul Isaac
Sirul, iar Sfântul Serafim de Sarov glosează: „Adevăratul post stă nu numai în
istovirea trupului, ci și în a da celui
flămând bucata pe care ai vrea tu să o mănânci.” Toate trebuie, însă, să-și afle centrul de gravitație în iubire! Pentru că, așa cum adâncește
părintele Rafail Noica, „iertarea este deja dată; noi trebuie să ne-o însuşim,
trebuie să ne ridicăm la vrednicia acestei iertări, şi atunci vom vedea cum iertarea
face parte integrantă din iubire.”
De nu vom acționa în
felul acesta, vom fi în permanență o
vulnerabilă pradă în vizorul celui rău, care nu are liniște până nu reușește să încătușeze
omenirea prin păcat. De aceea, „să ne ridicăm” – îndeamnă Sfântul Teofan
Zăvorâtul – „din lanțurile cu care ne
vânează satana, ca să ne aducă la voia sa”. Să ascultăm mai bine de glasul
apostolului, care ne trezește din
nepăsare: „Căci este chiar ceasul să vă treziţi din somn… Noaptea e pe
sfârşite; ziua este aproape. Să lepădăm dar lucrurile întunericului şi să ne
îmbrăcăm cu armele luminii” (Rom. 13, 11-12).
Să adunăm harul lui Dumnezeu în sipetul inimii noastre, care
vine din milostenie și iubire, treziți astăzi și
de vocea aceluiași Apostol Pavel (2
Cor. 6, 2): „Iată, acum, vremea potrivită! Iată, acum, ziua mântuirii!”;
„Deşteaptă-te cel ce dormi şi te scoală din morţi şi te va lumina Hristos!”
(Efes. 5, 14).
Pr. Lect. Dr. Alexandru-Corneliu Arion, 10 Martie 2019
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu