CANICULA

În vara aceea juca căldura în aer. Se uscase pământul că puteai să bagi mâna până în cot în crăpătura lui. Mărin, de cum se scula de dimineața, la al doilea cântat al cocoșului, ieșea în prispa casei și cu mâna streașină la ochi, căuta pe cer o scamă de nor, care să aducă ploaia. Degeaba veniseră paparudele cu cântecele și farmecele lor, peste care au aruncat cu zgârcenie apă, să mai rămână și pentru vite. Ploaia, tot nu venea.

– Fă, Lenuță! Auzi, fă?

– Ce Mărine? a întrebat Leana, care deretica prin bucătăria de vară 

de lângă pătul.

– Nici azi nu plouă!

– Ce ne facem Mărine, că au secat și fântânile!?

– Mâine pun boi la jug și putina de 50 de vedre și mă duc la dealul

 Mare, la ”Izvorul lui Năiță”, și iau apă.

– Ce avem azi ne ajunge?

– Ne ajunge! Cu zgârcenie…ne ajunge!

– Dacă zici…

Marin a intrat în magazie și-a luat sapa, mergând apoi în grădina de

 zarzavat pentru a prăși roșiile și varza.” O prașilă e cât o udare!”,

 și-a zis Marin, după ce, săpase un rând de varză.

Spre amiază, înainte de a prânz, Marin și-a pus sapa în magazie, 

intrând în prispă, a băut o ulcică de pămând cu apă, luată din găleata 

pusă la umbră.Și-a șters gura cu mâneca cămășii, în timp ce cobora 

cele trei trepte ale prispei.

– Lenuță! Lenuță! Fa! Mă auzi?

– Te aud! Te-aud! I-a răspuns Lenuța din bucătăria de vară unde 

mesteca într-un tuci mălaiul pentru mămăliga de prânz.

– Iau pe Steluța și mă duc să mă răcoresc până la Olt!

– Să nu întârzii, că pun masa!

– Nu! I-a răspuns Mărin, scoțând iapa din grajdul răcoros, mirosind a

 fân și baligă.

Fără să-i mai pună șaua, decât zăbalele și frâul, a încălecat-o 

voinicește și mângâind-o părintește pe crupă, Steluța a luat-o la trap 

pe poteca dintre grădină și câmpul cu grâul îngălbenit.

Lenuța a ieșit din bucătărie, ștergându-și mâinile pe șortul înflorat, 

privindu-l cum este înghițit de distanță.

Timpul a trecut, fără să-și dea seama Lenuța. Aranjând prânzul pe 

masa rotundă, scundă cu trei picioare, la umbra nucului din ogradă,

 răsturând mămăliga pe un un ”fund” de lemn, pe care a tăiat-o cu o

 ață.

În timp ce găinile cotcodăceau în curtea lor, anunțând că ouaseră, 

atunci și-a dat seama că bărbatu-său a întârziat de la masă.

S-a dus până în grădina de zarzavat să vadă dacă vine.În zare a 

văzut-o pe Steluța întorcându-se singură.

– Nu mă lăsa Doamne! Și-a zis, frisonată de un gând rău.

A alergat ca nebuna în întâmpinarea  calului.Acesta venea cu capul 

în jos, parcă ar fi dorit să spuna ceea ce văzuse.

Lenuța, disperată, l-a luat de hățuri, l-a întors și sărind pe el, 

încălecându-l voinicește, a pornit în galop spre râu.

Ajunsă, a văzut hainele albe ale lui Marin lângă o tufă, iar râul 

clipocind povestea lui de veacuri.

– Marine! Marine! A strigat disperată Lenuța. Doar ecoul i-a răspuns

 și nechezatul Steluței.

– Ine…ine!

Al. Florin Țene