Motto: „Poezia este muzica sufletului și, mai presus de toate, a sufletelor mari și sensibile”. Voltaire
De-a lungul timpului și diferitelor epoci ori
curente literare, fiecare poet își creează propria lume poetică, propriul
univers, pornind de la observarea atentă a realității pe care o transfigurează
artistic, trecând-o prin propria imaginație, sensibilitate și fantezie
creatoare.
Poeziile lui Vlad Petrică Babiciu sunt caracterizate
de simplitate, acuratețe, mult patos și un limbaj realist în esență. Scriam la
debut că „Poetul este un îndrăgostit de viață, este un fin observator al lumii
acesteia în care trăim și, desigur, iubim”. Ceea ce am spus cu puțin timp în
urmă se confirmă în acest al doilea volum.
Tema predominantă este natura, cu măreția și
frumusețile ei date de Dumnezeu. Deși scurte, prin tematică, tehnica
versificației, gândul mă duce la Vasile Alecsandri, George Topârceanu și în
special George Coșbuc. Poezia „Soare”, de exemplu, este o poezie descriptivă, dominată de tehnica
picturală: „La răscruci de drumuri/ soarele își scoate privirea/ își înalță
coroana de flori/ peste bolta cerească / laconic despre natură,/ voi scrie
cuvinte mărunte”.
În același registru, cu aceeași temă – natura, putem
aminti și alte titluri: „Primăvara”, „Martie”, „Cununa toamnei”, „Bucurie”,
„Cununa primăverii”, „Cununa ierbii”, „Pădurea”, ș.a.
Poetul Vlad Petrică Babiciu își mângâie sufletul cu
imagini picturale ce vin din copilăria fericită, fără griji și nevoi, dominată
de dragostea părinților și bunicilor, iar acestea nu se uită niciodată. Cu
totul altfel se întâmplă când ești pe cont propriu: „...Umblam desculț pe
chipul iernii/ Cutreieram poteci/ Număram veacuri/ Miroseam lalele și
trandafiri/ Dar poteci fiind, uneori/ se transformă în lacrimi/ și venin”
(„Martie”).
Am remarcat că asemeni altor poeți (clasici), tema
naturii se asociază cu cea a iubirii, dobândind noi valențe, profunde ale
„eu-lui” liric: „Pentru tine doamnă am pus/ grădina de flori/ într-un buchet./
Și din marea de corali ți-am facut un colier/ din bunătatea mea ți-am deschis
inima/ din respect ți-am oferit luna seara prinsă în/ palma mea./ Timpul l-aș
opri în loc să rămai mereu tânără./ Din gândul tău fugar mi-am croit destinul/ Ți-am
citit gândul și mesajul l-am păstrat pe/ noptieră într-o carte” („Doamna”).
O altă constatare surprinsă la poezia „Muntele”: Vasile
Petrică Babiciu aspiră, asemeni marilor poeți, la înălțimi și cosmos, la stele
și sferele superioare: „Munții stau pe loc/ și se gândesc la stele/ Uneori
privesc la soare/ cu ochii lor de piatră/ Fericirea e sculptată în stânci/ iar
tristețea pleacă/ pe versanții întunecați de vânt/ de unde cad numai/ lacrimii
ruginii” ori în poezia „Iertare: „Îmi cer iertare de la toți/ aștrii, prietenii
mei/ de la pământ și soare/ de la fereastra cu ochii/ deschiși/ de la pasărea
cu aripile/ cioplite/ de la pământul roditor/ de la soarele cu brațele/ calde/ de
la natură cu picioarele/ moi/ de la ușa cu soneria/ din flori/ de la luna cu
ceară/ de la stelele cu inima/ de piatră”.
Acest al doilea volum, apărut în condiții grafice
europene, ne arată faptul că Vlad Petrică Babiciu nu se ~joacă de-a poezia~ și
ne prezintă o creație poetică viguroasă, născută din dragostea nemărginită
pentru frumos, pentru natură, pentru excursii și petrecerea timpului liber
departe de tumultul și agitația orașului.
Interesantă este și definiția și perceperea
pământului pe care călcăm: „Îi dau pămantului,/ O clipă de liniște și de
verdeață/ Mireasma florilor se înalță pe stânca umbrită/ de soare,/ Pe muntele
de ceară te-ai urcat,/ Te-ai întruchipat în înger,/ Ca să privești natura
veselă./ Pe munții de rouă ai părăsit privirea/ adormită a nopții/ Pe piatra inundată
în lacrimi/ ai lăsat tristețea/ Esența naturii este suspinul florilor/ Nu ar fi
dorit florile să-și doneze/ atât de mult petalele/ Terrei,/ Frumusețea Terrei
nu este apartenența soarelui/ ci concurența culorilor calde și reci/ iar
verdele va rămâne mereu culoarea de rezevă./ Pământul este un veșmânt de flori
prinse în/ plasa de stele./ Glasuri de păsări rătăcesc în zbor/ insomnia
cuvântului rămâne în/ vocea naturii” („Terra”).
E reconfortant să-i lecturezi poemele fiindcă
întâlnim o poezie cu versuri mature, filozofice, o poezie-medicament, ce poate
vindeca mai bine decât antibioticele. Volumul are o curgere suavă, firească,
domoală - asemeni Săsarului în zilele
secetoase ale verii. Poetul de multe ori se contopește cu natura, visează, cu
ochii deschiși, să fie una cu ea, un tot unitar. Mai are o dorință, să nu-i
fure nimeni visele, să nu-i perturbe împăcarea divină cu natura edenică pe care
și-a construit-o în timp: „Să-mi iei luna de pe cer/ E ca și cum mi–ai lua/
sufletul îmbătrânit de șoapte/ sau trupul ce umbla în nopțiie/ fără rost, fără
regrete./ Șiruri de foc să mă călăuzească/ în lumini reci de ploaie/ Să mă
însoțească în misterele lunii/ Să mă ocrotească în luntrea albastră/ Risipită
pe nisipul arzător al țărmului” („Să-mi iei”).
Vlad Petrică Babiciu încearcă din răsputeri să nu
fie superficial iar lirismul poate fi surprins cu ușurință în fiecare poezie,
motiv pentru care-l felicităm și-i urăm succes pe mai departe!
Gelu DRAGOȘ, UZPR
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu