Am primit de la scriitoarea polivalentă, Liliana Moldovan, cartea „În albastru lecturii: însemnări literare”, apărută la prestigioasa editură Ecou Transilvan, care a văzut lumina tiparului în anul acesta, pe când eram la o frumoasă manifestare, în cadrul căreia se sărbătoreau 12 ani de la înființarea editurii.
De-a
lungul timpului, am citit cu mare interes tot ce a scris această scriitoare
talentată din Târgu Mureș, mai ales și pentru faptul că a scris prefețe la mai
multe din cărțile mele și este biografa operei mele.
Titlul
cărții m-a pus pe gânduri. De ce albastru? M-am documentat și am aflat că este culoarea considerată cel mai adesea simbolul a tot ce este
legat de spiritualitate. Spre deosebire de roșu, el dă impresia de rece și îi
predispune pe cei mai mulți oameni la meditație. Specialiștii în psihologie
abisală îl asociază cu „relaxarea spirituală, cu un mod de viață liniștit, ușor
și cumpănit”. Este culoarea Cerului, asociată în Egiptul antic cu Zeul Cerului,
Ammon.
G Heinz-Mohr numește albastrul culoarea cea mai adâncă și cea
mai imaterială, transparența vidului care va veni: în aer, în apă, în cristal
și în diamant. De aceea albastrul este culoarea bolții cerești. Zeus și Yahweh
își așează picioarele pe azur”. Amuletele de culoare albastră au darul de a
anihila „privirile rele”. Mantia zeului scandinav Odhinn este albastră precum a
Fecioarei Maria, care, poetic, este considerată „Crinul albastru”. În mitologia
vedică, Vișnu reîncarnat în Krișna era vopsit în albastru. Învățătorul Iisus
este și el reprezentat în veșminte albastre. „Albastrul, simbolul adevărului și
al veșniciei lui Dumnezeu (căci ceea ce este adevărat este veșnic) va rămâne
întotdeauna simbolul nemuririi omenești” (P. Portal).
China antică avea, față de albastru, o
atitudine contradictorie. În arta tradițională ființele cu chipul albastru erau
demonii și strigoii la fel și zeul literaturii K̀uihsing, care, într-o zi s-a
sinucis fiindcă i-a fost rănit orgoliul. Inițial nu a existat nici un cuvânt
chinezesc pentru albastru, „ch ̀ing” desemnând toate nuanțele cromatice de la
gri închis, bleu, până la verde, dar și drumul învățatului care se dedică
studiului la lumina lămpii. „Lan”, cuvântul actual care definește culoarea
albastră înseamnă, de fapt, indigo, culoarea hainelor modeste de lucru.
Florile, ochii, panglicile și dungile de culoare albastră sunt considerate
urâte și aducătoare de nenorociri, în timp ce în Europa „floarea albastră a
romantismului” sugerează ideile spirituale înaripate. În China elementul lemn
era asociat Orientului și culorii albastre. În vechiul Mexic, în scrierile
ilustrate, peruzeaua și apa erau redate în verde-albăstrui deschis, însă în
simbolistica punctelor cardinale, el nu există.
În simbolistica populară
central-europeană albastrul este considerat culoarea loialității, dar și a
lucrurilor misterioase (basmul „Lumina albastră”), a mistificării și a incertitudinii.
În simbolistica politică albastrul era asociat liberalilor (respectiv
național-liberalilor). „Zidăria albastră”, sistemul tradițional al
francmasoneriei, este ierarhia fundamentală a „celor trei grade”. În arta
preistorică, precum și în cea a popoarelor care nu cunoșteau scrisul, albastrul
era rar folosit, întrucât erau greu de găsit materiile prime pentru obținerea
lui.
Cartea se deschide cu un „Cuvânt înainte”
semnat de Valentin Marica, care încă din
primele rânduri esențializează: „...este o carte a cordialității. Dar mai
întâi, e o carte-metaforă, căci Liliana Moldovan, cititor care crede cu
adevărat că fără carte în tartarul necunoștinței, cum scria Dimitrie Cantemir,
îi află Cuvântului freamătul de viață și, în același timp, curcubeiele de
frumusețe. ”
Tocmai aceste „curcubeie de frumusețe”
fac ca aceste 64 de cronici să fie citite cu plăcere, fiindcă ele sunt scrise
cu empatie și „admirație adresată
cărților care au intrat în raza lecturilor mele și, desigur, ca o profundă
recunoaștere a talentului literar al celor care le-au scris.”- așa cum scrie Liliana Moldovan în „Nota
autoarei”, la care, încă de la început, talentatul poet Mircea Dorin Istrate,
președintele Ligii Scriitorilor din România filiala Mureș , mai adaugă, în
vibrantul poem dedicat autoarei, 6 strofe în care conchide:
”Doamne, rugă fac la Tine, ține-ne-o pe
ea-n toate,
Dă-i, că ai și poți, Mărite, ani și
multă sănătate,
Să ne pună-n a ei versuri frumuseți și
gingășie,
Că atâta azi nevoie-i, leac la inimă ne
fie.” („Frumusețea din cuvânt”)
Încă de la început, cei trei au creionat
un evantai policrom sentimental-analitic a personalității autoarei și al celor
64 de cronici din carte, care, practic, se constituie într-o istorie a
literaturii contemporane, scrisă cu talent, cu sufletul și înțelegere
pedagogică, ca un contra-punct la cronicile așa zise academice sofisticate, din
care nu înțelege nimeni nimic, ale „criticilor de profesie”, la care făcea
aluzie nemuritorul Eminescu: „Lăudându-te pe tine, ridicându-se pe ei! ”
Citind cronicile Lilianei Moldovan, am
simțit că pătrund în sufletul autorilor, de mână cu scriitoarea, iar paginile
despre anumite evenimente culturale și istorice sunt adevărate reportaje
sentimentale, în care sunt evidențiate semnificația istorică a acestora, așa
cum am descoperit în „Orizonturi mureșene - 2023” și „Sărbătorind Ziua Internațională
a persoanelor cu dizabilități prin prezentarea volumului «Imagini de viață:
Povești de viață a persoanelor cu dizabilități».
Cronicile din volumul Lilianei Moldovan
sunt scrise în stil baroc, amintindu-mi, uneori, de unele texte ale lui Malraux
și, de ce nu, Marquez. În numele unui purism estetic idealizant, cartea d-nei
Liliana Moldovan e în spiritul
echilibrat al lui Lovinescu. Cel puțin din partea cuiva care, altminteri, are
bune păreri despre eseistica neconcesivă și decopertantă a Martei Petreu. Vor
fi fost Eliade, Cioran, Horia Stamatu, Aron Cotruș, Brătescu-Voinești niște
lovinescieni? Să fi împărtășit tânărul Jebeleanu convingerile liberale ale „sburătoriștilor”?
Ar fi prea simplu. Inocentând perioada, riscăm să explicăm păcatele anilor ’50
printr-o serie de etichete tabloidale, punând, de pildă, ultimii ani ai lui
Sadoveanu sub semnul oportunismului etanș și uitînd că, totuși, scriitorul a
avut întotdeauna simpatii stângiste (explicabile, cum s-a mai spus,
psihanalitic, prin afinitatea față de familia modestă a mamei).
Am făcut această
digresiune, pentru a putea avea termeni de comparație în peisajul literaturii
noastre și a găsi aici, locul cărții Lilianei
Moldovan. Ajung la concluzia, că
autoarea cronicilor, de care facem vorbire, își are locul ei, alături de multe
personalități amintite aici, sau care au fost omise de mine, ne intenționat.
Nu am să dau nume de
cărți și autori abordați în această carte care este o istorie a Literaturii
Române, ce se scrie sub ochii noștri, intenția mea este de a contura
personalitatea Lilianei Moldovan ca
scriitoare și critic literar în plină afirmare.
Drumul acestei scriitoare
este trasat deja iar, în mod sigur, în viitor, va scrie
pagini memorabile, așa cum a făcut-o până acum, fiindcă are talentul analizei
lucide, dar și talentul de a preface emoția adânc intuitivă în prelungi viziuni
estetico-literare..
Al.Florin
Țene
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu