Am primit de la scriitoarea polivalentă, Liliana Moldovan, cartea „În albastru lecturii: însemnări literare”, apărută la prestigioasa editură Ecou Transilvan, care a văzut lumina tiparului în anul acesta, pe când eram la o frumoasă manifestare, în cadrul căreia se sărbătoreau 12 ani de la înființarea editurii.
De-a lungul timpului, am citit cu mare interes tot
ce a scris această scriitoare talentată din Târgu Mureș, mai ales și pentru
faptul că a scris prefețe la mai multe din cărțile mele și este biografa operei
mele.
Titlul cărții m-a pus pe gânduri. De ce albastru?
M-am documentat și am aflat că este culoarea considerată cel mai adesea
simbolul a tot ce este legat de spiritualitate. Spre deosebire de roșu, el dă
impresia de rece și îi predispune pe cei mai mulți oameni la meditație.
Specialiștii în psihologie abisală îl asociază cu „relaxarea spirituală, cu un
mod de viață liniștit, ușor și cumpănit”. Este culoarea Cerului, asociată în
Egiptul antic cu Zeul Cerului, Ammon.
G. Heinz-Mohr numește albastrul culoarea cea mai
adâncă și cea mai imaterială, transparența vidului care va veni: în aer, în
apă, în cristal și în diamant. De aceea albastrul este culoarea bolții cerești.
Zeus și Yahweh își așează picioarele pe azur”. Amuletele de culoare albastră au
darul de a anihila „privirile rele”. Mantia zeului scandinav Odhinn este
albastră precum a Fecioarei Maria, care, poetic, este considerată „Crinul albastru”.
În mitologia vedică, Vișnu reîncarnat în Krișna era vopsit în albastru.
Învățătorul Iisus este și el reprezentat în veșminte albastre. „Albastrul,
simbolul adevărului și al veșniciei lui Dumnezeu (căci ceea ce este adevărat
este veșnic) va rămâne întotdeauna simbolul nemuririi omenești” (P. Portal).
China antică avea, față de albastru, o atitudine
contradictorie. În arta tradițională ființele cu chipul albastru erau demonii
și strigoii la fel și zeul literaturii K̀uihsing, care, într-o zi s-a sinucis
fiindcă i-a fost rănit orgoliul. Inițial nu a existat nici un cuvânt chinezesc
pentru albastru, „ch ̀ing” desemnând toate nuanțele cromatice de la gri închis,
bleu, până la verde, dar și drumul învățatului care se dedică studiului la
lumina lămpii. „Lan”, cuvântul actual care definește culoarea albastră
înseamnă, de fapt, indigo, culoarea hainelor modeste de lucru. Florile, ochii,
panglicile și dungile de culoare albastră sunt considerate urâte și aducătoare
de nenorociri, în timp ce în Europa „floarea albastră a romantismului”
sugerează ideile spirituale înaripate. În China elementul lemn era asociat
Orientului și culorii albastre. În vechiul Mexic, în scrierile ilustrate,
peruzeaua și apa erau redate în verde-albăstrui deschis, însă în simbolistica
punctelor cardinale, el nu există.
În simbolistica populară central-europeană albastrul
este considerat culoarea loialității, dar și a lucrurilor misterioase (basmul
„Lumina albastră”), a mistificării și a incertitudinii. În simbolistica
politică albastrul era asociat liberalilor (respectiv național-liberalilor).
„Zidăria albastră”, sistemul tradițional al francmasoneriei, este ierarhia
fundamentală a „celor trei grade”. În arta preistorică, precum și în cea a
popoarelor care nu cunoșteau scrisul, albastrul era rar folosit, întrucât erau
greu de găsit materiile prime pentru obținerea lui.
Cartea se deschide cu un „Cuvânt înainte” semnat
de Valentin Marica, care încă din
primele rânduri esențializează: „...este o carte a cordialității. Dar mai
întâi, e o carte-metaforă, căci Liliana Moldovan, cititor care crede cu
adevărat că fără carte în tartarul necunoștinței, cum scria Dimitrie Cantemir,
îi află Cuvântului freamătul de viață și, în același timp, curcubeiele de
frumusețe. ”
Tocmai aceste „curcubeie de frumusețe” fac ca aceste
64 de cronici să fie citite cu plăcere, fiindcă ele sunt scrise cu empatie
și „admirație adresată cărților care au
intrat în raza lecturilor mele și, desigur, ca o profundă recunoaștere a
talentului literar al celor care le-au scris.”-
așa cum scrie Liliana Moldovan în „Nota autoarei”, la care, încă de la
început, talentatul poet Mircea Dorin Istrate, președintele Ligii Scriitorilor
din România filiala Mureș , mai adaugă, în vibrantul poem dedicat autoarei, 6
strofe în care conchide:
”Doamne, rugă fac la Tine, ține-ne-o pe ea-n toate,
Dă-i, că ai și poți, Mărite, ani și multă sănătate,
Să ne pună-n a ei versuri frumuseți și gingășie,
Că atâta azi nevoie-i, leac la inimă ne fie.”
(„Frumusețea din cuvânt”)
Încă de la început, cei trei au creionat un evantai
policrom sentimental-analitic a personalității autoarei și al celor 64 de
cronici din carte, care, practic, se constituie într-o istorie a literaturii
contemporane, scrisă cu talent, cu sufletul și înțelegere pedagogică, ca un
contra-punct la cronicile așa zise academice sofisticate, din care nu înțelege
nimeni nimic, ale „criticilor de profesie”, la care făcea aluzie nemuritorul
Eminescu: „Lăudându-te pe tine, ridicându-se pe ei! ”
Citind cronicile Lilianei Moldovan, am simțit că
pătrund în sufletul autorilor, de mână cu scriitoarea, iar paginile despre
anumite evenimente culturale și istorice sunt adevărate reportaje sentimentale,
în care sunt evidențiate semnificația istorică a acestora, așa cum am
descoperit în „Orizonturi mureșene - 2023” și „Sărbătorind Ziua Internațională
a persoanelor cu dizabilități prin prezentarea volumului «Imagini de viață:
Povești de viață a persoanelor cu dizabilități».
Cronicile din volumul Lilianei Moldovan sunt scrise
în stil baroc, amintindu-mi, uneori, de unele texte ale lui Malraux și, de ce
nu, Marquez. În numele unui purism estetic idealizant, cartea d-nei Liliana
Moldovan e în spiritul echilibrat al lui
Lovinescu. Cel puțin din partea cuiva care, altminteri, are bune păreri despre
eseistica neconcesivă și decopertantă a Martei Petreu. Vor fi fost Eliade,
Cioran, Horia Stamatu, Aron Cotruș, Brătescu-Voinești niște lovinescieni? Să fi
împărtășit tânărul Jebeleanu convingerile liberale ale „sburătoriștilor”? Ar fi
prea simplu. Inocentând perioada, riscăm să explicăm păcatele anilor ’50
printr-o serie de etichete tabloidale, punând, de pildă, ultimii ani ai lui
Sadoveanu sub semnul oportunismului etanș și uitînd că, totuși, scriitorul a
avut întotdeauna simpatii stângiste (explicabile, cum s-a mai spus,
psihanalitic, prin afinitatea față de familia modestă a mamei).
Am făcut această digresiune, pentru a putea avea
termeni de comparație în peisajul literaturii noastre și a găsi aici, locul
cărții Lilianei Moldovan. Ajung la concluzia, că autoarea
cronicilor, de care facem vorbire, își are locul ei, alături de multe
personalități amintite aici, sau care au fost omise de mine, ne intenționat.
Nu am să dau nume de cărți și autori abordați în
această carte care este o istorie a Literaturii Române, ce se scrie sub ochii
noștri, intenția mea este de a contura personalitatea Lilianei Moldovan ca scriitoare și critic literar în plină
afirmare.
Drumul acestei scriitoare este trasat deja iar, în
mod sigur, în viitor, va scrie pagini memorabile, așa cum a făcut-o până acum,
fiindcă are talentul analizei lucide, dar și talentul de a preface emoția adânc
intuitivă în prelungi viziuni estetico-literare..
Al.Florin Țene
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu