Sincer, nu am considerat niciodată cuvântul ”slavă” ca având alte conotații decât teologice.
”Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh și acum și
pururea și în vecii vecilor. Amin.”
Așa am aflat și am folosit de la început cuvântul
”slavă”. Sau așa:
”Slavă Ție, Doamne, slavă Ție!”
Mi-a displăcut că, dintr-un efort destul de trist,
latinizant și slavofob, s-a tot încercat înlocuirea lui ”slavă” din slujbe cu
”mărire”.
Pur și simplu nu îmi sună bine. Bine sună ”slavă”.
Apoi este termenul acela, cu un conținut deja ce
ține de teologia mistică: ”slava lui Dumnezeu”, despre care s-a scris atât,
fără să se lămurească prea tare. Și ce ar fi de lămurit aici? O să trăim și o
să vedem. Condiția e ”doar” să ne mântuim.
De asta mie orice ”slavă” care nu e către Dumnezeu
îmi sună a blasfemie. Înțeleg că ucrainenii și rușii nu au alternativă
terminologică pentru a aduce glorie în urări țărilor lor, dar la români, nu
cred că e bine să scoți „slava” din cadrul său, care e liturgic, e teologic, e
duhovnicesc, miroase a busuioc uscat, ceară de lumânări, tămâie și mir.
Autor:
Bogdan Alexandru Duca
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu