La 4 iunie, s-au împlinit 102 ani de la Tratatul de
la Trianon, prin care i s-a consfințit României recunoașterea internațională a
fruntariilor postbelice, în cea mai mare parte o consecință a aplicării principiului
autodeterminării naționale, cel care a fost considerat principalul pilon al
Doctrinei Păcii, la sfârșitul Primului Război Mondial. Au fost tensionate
mișcări diplomatice între cei învinși și între învingători. Președintele
american Woodrow Wilson a venit pe continentul european (1919) cu gândul de a
contribui la eliminarea haosului și conflictelor. Majoritatea europenilor s-au
declarat susținători ai ideilor lui. Dar prea puțini au luat sensul anunțat de
Wilson, căutând să se adapteze mentalităților politice ale capitalelor europene
și mai ales interesului liderilor lor.
Au fost tendințe, chiar la sfârșitul conflagrației,
să se prelungească starea conflictuală, să adâncească sentimentele traumatice
ale cetățenilor, ori grupurilor politice, să creeze mișcări politice radicale,
naționaliste, xenofobe, rasiste. Un astfel de comportament a derulat și elita
politică a Ungariei. Care a introdus sentimentul de umilință, pe care l-ar fi
simțit la semnarea Tratatului de la Trianon, în memoria pe termen lung a
populației maghiare, ca dovadă a respingerii prevederilor lui teritoriale.
Parlamentul României a decretat 4 iunie drept Ziua Tratatului de la Trianon, o
pagină sfântă a istoriei noastre, care nu trebuie uitată. Pentru liderii
vecinilor de la Apus, această zi este o zi a rușinii. Elitele politice maghiare
mențin până în ziua de astăzi nemulțumirea față de hotărârile Tratatului.
Le vedem frecvent și din partea actualului guvern de
la Budapesta. Nu putem fi indiferenți, dar noi trebuie să deslușim mesajul
istoric al românilor, care s-au adunat la Alba Iulia în 1 Decembrie 1918. Să
știm că drumul parcurs de neamul românesc de la Marea Adunare de la Alba Iulia,
până la semnarea Tratatului a fost intervalul istoric decisiv în devenirea
modernă a României, ca stat independent, unitar și suveran. A fost o voință
politică românească exemplară, depășind orice egoism de partid sau alte scăderi
morale. S-a reușit să-și dea mâna acțiuni diplomatice consecvente, unele cu
aură istorică, cu efortul curajos și disciplinat al armatei române, considerate
de contemporani drept o contribuție remarcabilă la stabilitatea și pacea în
Europa.
Tratatul este fructul unor eforturi considerabile,
de aproape un an și jumătate. S-au luat în seamă datele național-demografice,
istorice, culturale și social-economice, ca și criterii de securitate
colectivă. Marele diplomat Nicolae Titulescu, în ședința Adunării Deputaților
din 4 aprilie 1934, spunea: „Tratatul de la Trianon apare tuturor românilor, și
îndeosebi celor din Ardeal, ca o consfințire a unei ordini de drept cu mult mai
redusă decât acea pe care veacuri de conviețuire și de suferințe comune au
săpat în conștiința istorică a neamului nostru.” Iar istoricul Ioan Aurel Pop,
președintele Academiei Române, apreciază că: „Tratatul de la Trianon are
importanța sa internațională și națională, greu de estimat și imposibil de
minimalizat; el a legitimat voința dreaptă a poporului român și ne-a întărit pe
plan internațional o moștenire scumpă. Popoarele cărora li s-a recunoscut
dreptatea istorică prin Tratatul de la Trianon au convenit să-l apere și să-i
susțină justețea, din moment ce toate tratatele internaționale, care au urmat,
l-au confirmat.”
Pentru noi, Tratatul este o bornă istorică de
neclintit. Pentru alții, bornele sunt vopsite, deci le poate spăla ploaia. O
carte de referință este TRIANON, TRIANON!, un secol de mitologie revizionistă,
coordonată de Vasile Pușcaș și Ionel N. Sava, care mi-a fost și mie de
îndrumar.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu