În faţa unui viitor incert

  

de Dumitru Păcuraru

Războiul din Ucraina a trecut de o sută de zile. Şi nu sunt semne că va înceta prea curând. Chiar şi Marcel Ciolacu, aflat într-o vizită în Republica Moldova, şi-a exprimat opinia în faţa preşedintelui Maia Sandu că va fi un război de durată. Ce înseamnă un război de durată? O criză în primul rând economică şi politică manifestându-se în diverse forme, cu mari consturi sociale, pe plan mondial.

Ceea ce îngrozeşte lumea, parcă mai mult decât bombele nucleare cu care se laudă Rusia, este foametea anunţată de la cel mai înalt nivel, de guverne şi instituţii, precum şi de bogaţii lumii, acţionarii giganţilor tehnologici.

Pandemia de coronavirus, cu toate costurile ei, multe inutile, nu poate fi comparată cu situaţia creată de Rusia prin declanşarea acestui război care ţine strict de o decizie politică. Nu ţara în sine, nu Federaţia Rusă era sufocată având nevoie de un nou spaţiu vital, ci conducătorul ei. Vladimir Putin este singurul vinovat.

Dacă Rusia s-ar fi străduit după dezmembrarea URSS-ului să-şi construiască propria democraţie, întreaga civilizaţie mondială ar fi luat un curs nou. Poate că, încă, este o utopie să vorbeşti despre democraţie într-un stat ca Federaţia Rusă.

S-ar putea face o comparaţie între China şi Rusia, dar nu s-ar ajunge la niciun rezultat dacă unitatea de măsură este libertatea individuală, drepturile omului.

Din punct de vedere economic, tehnologic, Rusia a rămas o ţară înapoiată. Poate că acesta este şi norocul democraţiilor vestice.

Dacă Vladimir Putin ar dispune de forţa economică, de tehnologia Chinei, armata rusă ar fi ocupat cele două regiuni, Donbasul şi Luganskul, printr-o operaţiune militară fulger, pentru ca apoi să ajungă la Kiev. De asemenea, ar fi ocupat nordul Mării Negre şi nu ar fi ezitat să-şi anexeze Republica Moldova.

În faţa unui viitor incert, cu o economie şi o viaţă socială afectată pe de o parte de pandemie, pe de altă parte de războiul ruso-ucrainean, fiecare ţară se descurcă aşa cum crede de cuviinţă. Fiecare guvern vede în felul său criza şi ia măsuri pentru limitarea efectelor generate în primul rând de criza energetică. Nu se poate spune că Rusia este singura vinovată. Uniunea Europeană îşi are partea ei de vină.

Federaţia Rusă a transformat petrolul şi gazele naturale într-o adevărată armă economică. Germania şi Franţa îşi au partea lor de vină bazându-se prea multă vreme pe resursele provenite din Rusia, la un preţ care le asigura prosperitatea.

Pe de altă parte, deşi nu a ocupat Ucraina, Rusia se foloseşte de resursele ei ca de bunurile proprii. Tăind legăturile cu porturile, armata rusă a început să exporte rezervele de cereale ale Ucrainei.

Cum pot reacţiona, de fapt cum reacţionează ţările europene, Uniunea Europeană, NATO, în faţa acestui agresor care nu respectă nicio regulă, niciun principiu înscris în Carta ONU? Este clar că se poate reacţiona doar prin înarmarea armatei ucrainene şi printr-un set de sancţiuni economice.

Un embargou total mai degrabă ar fi pus în dificultate Vestul decât Rusia. Sancţiunile au un cost şi pentru cei ce le iau. Ungaria, de exemplu, nu poate renunţa la gazul şi petrolul rusesc. România are o situaţie ceva mai lejeră. Are gaz şi petrol, însă până acum nu l-a exploatat în măsura în care ar fi putut-o face. Într-un fel, războiul a trezit România dintr-o lungă letargie economică, dintr-o delăsare ce durează de peste 30 de ani. Sub ameninţarea foametei poate se va acorda mai multă atenţie şi agriculturii.

Petrol avem, gaz avem, teren agricol avem. Ce ne mai lipseşte? Voinţa de a face. În faţa acestui viitor din ce în ce mai incert să sperăm că ne vom pune pe muncă.