Lumea nu cunoaște rădăcinile românești ale așa-zisei regiuni ”Novorosia” cucerită de la turci de Petru cel Mare și, mai ales, de Ecateriana a-II-a (sec. XVIII) în nordul Mării Negre, care s-a format peste o puternică comunitate medievală românească. Populația română era recunoscută de cronicarii timpului, varegi, slavi sau bizanini ca boholoveni sau vlahi în feudalismul timpuriu. Populația autohtonă a cunoscut valuri de migratori în nordul Mării Negre.
Multă lume crede că noile republici reunite Donețk
și Lugansk, în noul pseudo-stat Novorosia sunt consecințe ale crizei ucrainene.
Așa-a zisa ”Novorosia” nu este un stat nou pe harta lumii, ci o gubernie
autonomă, de fapt o marcă de graniță a Imperiului Rus de la sfârșitul secolului
XVIII, răsărită în urma „luptelor de eliberare de sub ocupația turcească și
tătărească”. Apoi Novorosia s-a extins la sud-vest până la Cherson, actuala
Odessa. Lumea nu cunoaște rădăcinile românești ale pseudo-statului Novorosia,
care s-a format peste o puternică comunitate medievală românească. Populația
română era recunoscută de cronicarii timpului, varegi, slavi sau bizantini ca
boholoveni sau vlahi în feudalismul timpuriu. Populația autohtonă a cunoscut
valuri de migratori în nordul Mării Negre.
Românii erau menționați de aventurierii varegi pe
inscripțiile lor runice din insula Gotland, în sec. IX. Boholoveni stăpâneau
provinciile Podolia, Volânia, Kiev și partea nordică a Basarabiei, pe când
partea sudică a Basarabiei și zona transnistreană limitrofă era sub stăpânirea
vlahilor numiți brodnici. Brodnicii, sub conducerea voievodului Ploscânea,
participă la bătălia de la râul Kalka (1223), unde mongolii îi strivesc pe
ruși, brodnicii luptând în aripa stângă alături de mongolii conduși de Tsukir
Han și Teshi Han. Românii erau majoritari în zona Nistru, Bug, Cherson până la
Nipru. Inițial Kievul a fost o așezare locuită de vlahi în evul mediu timpuriu.
Teodor Burada, folclorist român ce a călătorit mult în Transnistria, în a doua
jumătate a secolului XIX, culegând folclor și identificând multe sate românești
inclusiv pe valea Bugului, așa cum menționează în cele două lucrări ale sale „O
călătorie în satele Moldovenești din gubernia Cherson” (1882) și „O călătorie
la Românii din gubernia Kamenitz-Podolsk” (1884), lăsând o mulțime de observații
asupra obiceiurilor, portului, limbii acestora, remarcând unitatea sufletească
a acestora cu românii basarabeni, transilvăneni sau din România.
În evul mediu, domnitorii Moldovei controlau reginea
transnistreană. Ion Vodă cel Cumplit vorbește de Țara Moldovei de dincolo de
Nistru. La 10 mai 1574, dă un hristov prin care îl împroprietărea pe Ion Golia,
marele logofăt al Moldovei, cu moșii dincolo de Nistru, la gura Iahurlucului și
mai sus de Orhei, la capul Peșterei, inclusiv loc de patru mori. Acest lucru nu
putea fi realizat decât dacă domnul moldovean chiar stăpânea acele locuri.
Există numeroase documente ulterioare care confirmă stăpânirea ținuturilor de
pe peste Nistru. Tot așa, la 4 august 1588, Petru Voievod confirmă printr-un
hrisov împărțirea moșiilor între jupâneasa lui Golia și a lui Eremia pârcălabul
pe Răut, jumătate din satul Oxintia, o moară la Mihăilașa etc. La 11 august
1593, Ieremia Movilă reînnoiește un hristov de pe vremea lui Ion Vodă referitor
la aceleași moșii, iar în 1602 boieri moldoveni vorbesc de neamurile de dincolo
de Nistru. Mai mult, trebuie amintită stăpânirea cetății Lerici a genovezilor,
de la limanul Niprului, ocupată de moldovenii lui Petru Aron la 1454 și
deținută de Ștefan cel Mare până la 1475.
Secolul XVIII cuprinde mult mai multe documente și
acte de vânzare, danii ale moșiilor de peste Nistru. Ștefan Bathory într-o
scrisoare către înalta Poartă arată că întinderile dintre Bug și Nipru erau
populate cu o adunătură de oameni compusă din poloni litvani, moscali și
români. Cazacii sunt strânși dintre moscali și români. Prin denumirea de cazac,
tătarii înțelegeau vagabond. Hatmanul lor Dumitru Vișnoviețchi se cobora
dintr-o soră a lui P.Rareș. A pretins și scaunul Moldovei. După Ioan Vodă cel
Cumplit, cazacii vor năvăli în Moldova de mai multe ori aducând cu ei
,,Domnișori”, fii adevărați sau închipuiți de dincolo de Nistru ai domnilor de
odinioară ai Moldovei. Mai mult, Nicoară Potcoavă este cel mai bun exemplu al
existenței luptătorilor cazaci moldoveni între Bug și Nipru care aspira la
tronul Moldovei și care a fost evidențiat într-o elocventă nuvelă de Mihai
Sadoveanu.
În secolul XVII domnitorul Gheorghe Duca Vodă era
stăpân nu numai peste Moldova, ci și peste Transnistria și teritoriile de la
Bug până la Nipru. Stăpânirea sa a fost recunoscută de sultan până la Nipru,
devenind și administrator al acestei părți din Ucraina. Acesta colonizează cu
români întinsele teritorii devastate de război, adăugând un nou val de viață
românească celei existente, dar rarefiate, și introduce o seamă de reforme
pentru a ajuta revenirea vieții economice, prin privilegiile date din capitala
Ucrainei românești, Nemirova (Nimirov, pe Bug), la 20 noiembrie 1681. Duca
numește comandanți români ai regiunii de dincolo de Nistru și construiește
cetatea Kanev pe Nipru. Pe lângă hotarul etnic, este împins și hotarul politic
mult dincolo de Nistru. După el, au mai deținut conducerea Ucrainei și Ștefan
Movilă, Dimitrie Cantacuzino și Ene Drăghici.
Viața în Ucraina românească ce cuprindea teritoriul
dintre Nistru, Nipru, Camenca (la nord) și marea Neagră (la sud) era identică
cu cea a românilor din Moldova, documentele fiind redactate în limba română și
acolo domnind „jus valahicum”, legea română. Teritoriul era împărțit
administrativ în două, de la Nistru la Bug și de la Bug la Nipru. Hatmanul
cazac de la stânga Niprului face pași și mai importanți către Rusia, și ea
îngrijorată. După alianța lui Dimitrie Cantemir cu Petru cel Mare la Iași, zona
dintre Nistru și Nipru intră treptat și sigur în sfera de influență rusească,
născându-se o nouă identitate, care azi formează satul Novorosia. Cu toate
acestea, la 1812 Odessa era un oraș majoritar cu populație românească.
Despre destinul românilor de la est de Nistru a
scris în 1942 sociologul Anton Golopenția o excelentă carte „Românii de la est
de Bug” ( două volume, peste 1500 p.) pentru care sovieticii nu l-au iertat,
ucigându-l în bătaie la Jilava – 1951. Golopenția a făcut cercetări sociologice
pe teren și a rămas uimit de numărul mare al românilor din satele din zona
Niprului și Donețk în timpul războiului, care nu au pierit în urma bolșevizării
staliniste. El propunea de-bolșevizarea prin cultură și alimentație.
Muzicologul Constantin Brăiloiu a înregistrat cântece românești la fel ca în
Ardeal, în sate din jurul orașului Donețk ocupat de trupele româno-germane în
1942. După război Constantin Brăiloiu a fugit în Elveția să scape de furia
sovieticilor, unde se pensionează ca profesor al Universității din Geneva.
Interesant că originile și rădăcinile etnice ale
teritoriilor din Nordul Mării Negre sunt românești, ceea ce confirmă originile
geto-scitice și prelungirea în secole a romanizării, precum și legăturile
politico-economice și comerciale ale statelor medievale românești în acest
areal. Această istorie ocultată de comunism și de statele rus și ucrainean ar
trebui revelată istoriografic ca o punte de apropiere și cunoaștere între
români și populațiile slave de la est de nistru și Bug.
Ionuț
Țene
Bibliografie:
N. P. Smochină, Moldova Nouă, Revistă de studii și
cercetări transnistrene, an VI, 1941
Ștefan Ciobanu, Unirea Basarbiei, Editura Alfa,
Iași, 2001
Pantelimon Halipa, Anatolie Moraru – Testament
pentru urmași, Editura Hyperion, Chișinău, 1991
Vasile Harea, Basarabia pe drumul unirii, editura
Eminescu, 1995
Alexandru Boldur, Imperialismul sovietic și România,
Editura Militară, București, 2000
Alexandru Boldur, Istoria Basarabiei, ediția a doua,
Editura Victor Frunză, București, 1992
Anton Golopentia, Românii de la est de Bug (Editura
Enciclopedica, 2006)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu