Crucea din oglindă

Vin ca orice om la Domnul, un om al tuturor și al nimănui ca-n luciul oglinzii să rămân cel care am fost. Într-o oglindă rătăcită printr-o vară fierbinte a cuptorului iulian s-a născut un lăstar. A străbătut câmpiile nopților, ale zilelor, ale anotimpurilor, ale anilor.  Protejat de poalele pădurii lăstarul a tot urcat în sfera vieții.

Și anii s-au tot adunat, iar lăstarul a fost și el cuprins de bătrânețe. În trupurile celor care respiră pulsează un murmur ciudat.

Agățat de-o întrebare (Cât mai șed pe-aici?) stau liniștit în fața oglinzii să-mi dau jos barba care a albit de-a binelea.

Sunt un soldat care-aleargă cu un creion haita cuvintelor pe-o coală nevinovată și, iată, oglinda-mi pune frână.

Totu-i nesiguranță numai că am mai făcut un pas spre asfințit și asta este certitudine.

Nu se poate să fiu lăsat să termin de scris!

Crucea din oglindă îmi zâmbește și nu înțeleg dacă ar fi vorba de o garanție a dorințelor mele.Merg spre orbire, asta-i problema și mă închin crucii mele.

Târziul, precum o aripă a păsării nopții pline de vânăt îmi bate-n geam.

Din fântâna tristeții de mult timp săpată a răsărit un lemn.

Este lemnul crucii mele care stă trufașă-n oglinda mea și numai a mea.

Se cam face primăvară-n cer și părinții mă cheamă. Aud că-i mare plictiseală în colinele cerului. Precum zâmbetul femeii crucea se-nchină și mă-nchină.

Pitulat în umbra crucii îmi aștern să dorm.

Crucea mea cu rădăcini în adâncurile trecutului și crengile-n cerul oglinzii îmi este pavăză.

Au început să bată vânturi piezișe pe fruntea crucii, încărunțită și ea.

Pe fruntea ei, a crucii mele din oglinda la care privesc și mă primenesc îmi stau scrise toate poveștile, și, Doamne, câte sunt?...

Cu ochii ațintiți pe crucea din oglindă aștept să mă sugrume trezirea de care mulți ne-am lepădat.

Da, în crucea din oglindă îmi aștept trezirea.

Ultima trezire că de trezit... am mai făcut-o, dar apusul tot vine. Să mă bucur?

Tot de la cruce am mai aflat că bucuria și doare.

 

Puiu RADUCAN

01072024-Ocna Șugatag