Firește,
până la primirea ucrainenilor și basarabenilor în lăbărțata UE, România și
Bulgaria se situează la extremitatea estică a conglomeratului multistatal, iar
polițiștii de frontieră ai celor două state trebuie să apere colosul de
niscaiva intruziuni, chit că deja el este plin ochi de musulmani, africani,
arme, crime, droguri și sodomiți.
Deocamdată
ne mulțumim cu ceea ce primim (refugiați ucraineni, urecheli, promisiuni, bani
pentru perpetua umilință, devalizare și necrâcnire politică), uitându-ne cu
neputincioasă silă la polițiștii de frontieră, care – aidoma altor „scule”
postdecembriste (politruci, ciocoi, sepepiști, jandarmi, polițiști locali,
urmași ai milițienilor și securiștilor) – își plimbă hoiturile doldora de belșug,
aroganță și prostie în mașini luxoase, cu aerul că, fără ei, ar fi vai de nația
română, care oricum a ajuns la coada țărilor din UE prin ticăloasa cârdășie
dintre tâlharii interni și externi.
Oricum,
nu-s prea mulți români care mai cred că alde ăștia (politruci, sinecuriști,
bugetari nesimțiți) sunt dispuși să se jertfească pentru țara unde o duc mai
bine ca-n sânul lui Avraam, de îndată ce ei realizează că există patriotism,
cinste și omenie de-abia atunci când își pierd funcțiile (nu și uriașele averi
necușere!), iar Emil Cioran ne asigură în cartea Schimbarea la față a României (Editura Humanitas, București, 1990)
că, pe aceste meleaguri, fondul românismului a rămas la fel de precar ca-n urmă
cu 90 de ani: „Ceea ce spunea un lăutar țigan unui cerc de români: «aveți noroc
cu noi, că de nu, ați fi ultimii»”, fapt copios confirmat de actualul proces de
manelizare; „Defectul României este că a fost prea multă vreme o
potențialitate”, sistematic întârziind „să devină o actualitate istorică”;
„Poate că toți românii nu suntem decât niște copii bătrâni”, născuți „din
oboseala romanilor și din lacrimile dacilor”?; „Să fie o utopie dacă am crede
că România ar putea să se ridice vreodată peste nivelul și fatalitatea
culturilor mici”, care cu toatele „apucă pe căi bătătorite”, căci – netrecând
prin perioadele ce generează „perfecțiunea istorică a marilor culturi” – „nu
cunosc logica stringentă a evoluției”?; Balcanii – „centru de periferii
spirituale”, unde „răbufnește ecoul marilor respirații spirituale”; „Țărănimea
nu mai poate fi decât rezerva biologică a unei națiuni, o simplă sursă de
alimentare”; „Istoria nu cunoaște un popor cu armată glorioasă și repetat
verificată, care să nu fi creat și o cultură”; „Pentru omul politic, spiritul
este un lux necesar, pentru artist o substanță”; „Un filozof nu poate fi
decât...președinte”; „Ura este virtutea esențială a omului politic”
(„condimentată”, adaug eu, cu impostură, necinste, ipocrizie și minciună),
atâta timp cât ținta/finalitatea este câștigarea cu orice preț a puterii,
deseori cu mijloace flagrant neortodoxe.
Totuși,
fiind românii condamnați la năstrușnica libertate de tip balcanic și
postbolșevic, fătată de „democrația originală” (într-un asemenea cadru
politico-legislativ, orice nelegiuire este cu putință și aproape nimic nu-i
posibil din ceea ce este uman, creștinesc și tradițional!), nu-i de mirare că
taman ăștia ajung la butoanele puterii centrale sau locale, de câte ori vor
mușchii lor (ai dinastiilor hipermafiote).
În
sfârșit, dar nu în ultimul rând, trepădușii ajunși miniștri sau secretari de
stat, dar mai ales comandanții de zonă/de coastă din Poliția de frontieră (toți
cu galoane de ofițeri superiori și lefuri astronomice), organizează din când în
când conferințe de presă, ocazie cu care își prezintă bilanțul succesurilor. Aferim, este dreptul
lor...
Atâta
doar că țigările de contrabandă capturate de polițiștii frontieriști (mii, uneori
zeci de mii de pachete la o acțiune), nu reprezintă decât un mizilic în
comparație cu milioanele de pachete din TIR-uri, care fie se îndreaptă spre
marile orașe ale țării, fie (desigur, cu acordul vameșilor corupți și nu numai)
trec granița spre statele din centru și vestul continentului, unde rețeaua
mafiotă are o uriașă piață de desfacere și profit pe măsură, chiar atunci când
apar riscuri și pierderi neplanificate.
În
aceste condiții (informațiile mi-au fost furnizate de un fost contrabandist,
care „activa” numai pe teritoriul
României), nu poate fi exclusă ipoteza că „marile” capturi ale polițiștilor
sunt în realitate niște momeli pentru naivi, ca nimeni să nu poată spune că
aceștia nu-și fac datoria.
Dar iată
încă o nostimă dovadă de „profesionalism” din partea tuturor polițiștilor, nu
numai a acelora de frontieră. Aleea care duce la Piața centrală de alimente din
Sighetu Marmației este realmente flancată de două șiruri dense de tutungii,
care-i aprovizionează cu țigări și pe polițiști. Ei bine, atunci când în culise
se pune la cale o razie, contrabandiștii mai răsăriți sunt înștiințați din
timp, iar ei aruncă în gura lupului doar câțiva amărâți cu câteva pachete de
țigări.
N.B.:
Cândva l-am întrebat pe un polițist cu ceva stele de ce tolerează așa ceva. Mi-a răspuns ca
la carte: „Primăria cunoaște foarte bine situația de la intrarea în piață și
din interiorul pieții, dar o lasă mai moale fiindcă nu poate să le ofere locuri
de muncă...” Iar eu, în timp ce mă întrebam
cam câți dintre ăștia ar fi dispuși să trudească potrivit (ne)pregătirii
lor profesionale, mi-am adus aminte de următoarea anecdotă auzită cu ani și ani
în urmă: „Un tuciuriu transpiră doar atunci când visează că lucrează”.
Sighetu
Marmației,
George PETROVAI
7 iulie 2024
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu