M-am ferit ca dracul de tămâie de politic, motiv pentru care, rareori am acordat spațiu în revistele Vatra veche și Cadran(jurnal mureșean) politicului.
Părerea mea despre politica românească e veche și cu
fiecare rundă de alegeri ea se consolidează.
E limpede pentru toată lumea bună/rațională că la
noi politica e o cacealma, că interesele personale și de grup bat la fundul gol
interesul național, care e, pentru cei mai mulți, o biată lozincă electorală,
care devine repede cenușă după încheierea alegerilor.
Candidații câștigători uită foarte repede de
promisiuni, într-o relativă complicitate cu o parte a electoratului, toți
știind că „dacă nu e putirință, ce mai chichirez gâlceava”.
Unii politicieni nici nu și-au propus să se țină de
cuvânt, alții sunt chiar convinși că nu se pot ține de cuvânt, din neștiință,
neputință, nepricepere sau mai știu eu din ce motive.
Unii s-au apucat de politică după ce au ratat tot
ce-au încercat în viața lor profesională, unde trebuia să dea socoteală pentru
ceea ce fac, aruncându-se, în disperarea salvării, în brațele politicii, care
nu cere niciodată socoteală, lasă pe fiecare politician în parte să-și facă
„socotelile”.
Nu există răspundere guvernamentală, nu există
morală politică, electoratul e ușor de amăgit, de dus cu preșul sau, pur și
simplu, de mințit!
Doctrinele politice la noi sunt admirabile, sunt
sublime, dar lipsesc cu desăvârșire, cum ar spune din colțul gurii nenea Iancu.
Stânga, dreapta, centru, extrema stângă, extrema dreaptă, centru-stânga, centru-dreapta
sunt termeni folosiți ca la fotbal, fără nicio legătură co politica. De aceea,
poate, se și trece cu ușurință de la o extremă la alta – se joacă pe tot
terenul într-un meci haotic, pentru că rezultatul oricum se știe dinainte,
chiar și scorul e frecvent stabilit din start.
Unii schimbă partidele precum indispensabilii, fără
nicio mustrare de conștiință ori rușine de alegători.
Rezultatele alegerilor produc însă repede efecte,
câștigătorii își proiectează rapid surse susținute/ politic pentru alimentarea
conturilor personale și ale celor din galerie.
Trist e că unii dintre câștigători se poartă nu ca
după numărarea unor voturi, ci ca după un examen profesional pe care ei l-au
luat cu multă trudă, uitând că victoria în alegeri nu înseamnă decât o cifră: numărul
voturilor.
Cine are mai multe voturi nu e cu nimic mai
deștept/prost decât cel care are mai puține. Prostul rămâne tot prost.
Șmecherul rămâne tot șmecher (se mai perfecționează, doar), hoțul rămâne tot
hoț ( își mai adaptează/optimizează mijloacele) etc.
Numai alegătorii rămân cu buzele umflate, cu
speranțele înșelate… Cu vise care eșuează în basme.
Sunt la pândă cei cu „cererile de despăgubire” – cei
care au cotizat la alegeri și care vor vrea ba posturi/funcții, ba contracte
grase cu Statul, în care sifonarea și mulsul banilor să fie indicatori ai succesului.
Începe recuperarea „investițiilor”.
La orizont se arată și noi idile politice, noi
încuscriri, pentru că politicul dă lui Dumnezeu ce e al lui Dumnezeu, dar și
afacerilor cu bani publici, ce e al lor!
Și aceste alegeri au demonstrat lipsa de maturitate
a multor politicieni, oportunismul fără scrupule al alianțelor. Votul etnic
sfidează, în continuare, regulile deomocrației. Lucrurile vor urma un curs
caragialean: „Din două una, daţi-mi: ori să se revizuiască, primesc! Dar să nu
se schimbe nimic”.
Colac peste pupăză, alegerile într-un singur tur,
trag democrația înapoi. Reprezentativitatea nu mai face doi bani când un
candidat câștigă alegerile cu 20-30 de procente. Pe ceilalți 70/80 la sută
cine-i mai reprezintă?
Interesele meschine ale unor politicieni, care s-au
cățărat la înălțimea propriei meschinării, au generat (sub pretextul economiei
făcute!), pe de o parte, primari de doi bani, iar, pe de alta, au ridicat la
cote înalte votul etnic!
Un ales care își cultivă acoliți își asigură și
continuitate. Ca dovadă, numărul mult prea mare al celor care n-au făcut mare
brânză 2-3 mandate, dar au și viitorul alegerilor asigurat! „Votul majorității”
pare o sintagmă lipsită de logică, în condițiile alegerilor într-un singur tur!
Așteptările încep să tremure în proprii pantaloni.
Inflația, explozia prețurilor vin la pachet cu „victoriile” în alegeri.
Iluzii nu-și mai fac nici naivii, care se resemnează
repede și-și epuizează năduful în vâlvătaia unor meciuri care, îi lasă și ele
pe entuziaștii de o clipă cu conturile subțiate.
Dacă însă mă uit în curtea culturii, nu pot spune să
fi zărit vreo luminiță la capătul tunelului.
Nici vorbă de vreo strategie culturală, nici vorbă
despre soarta instituțiilor de cultură – biblioteci, cămine culturale cu lacăte
ruginite, salarii la limita supraviețuirii, alocări bugetare firave…
Suna urât hei-rupinsmul „Cântării României”, dar
nici desculturarea (scuzați invenția!) României nu miroase a bine. Demolarea
culturii e un obiectiv asumat tacit, fără prea mari eforturi.
În 1988, într-un interviu, N. Steinhardt îmi spunea
că „democrația e începutul anarhiei!”. Mă contrariase judecata lui, într-o
clipă în care toți visau democrație. Din păcate, N. Steinhardt n-a fost un
profet mincinos.
NICOLAE
BĂCIUȚ
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu