Foaie periodică, gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi
Anul XXIV(2024), nr. 520(16 –30 Iunie)
Dragi enoriași!
Rugă pentru Țară. Redăm mai jos o rugăciune pentru Țară și
pentru Neamul Românesc, pe care am alcătuit-o din dragoste pentru cei prezenți,
trecuți și viitori, pentru tot ce-i românesc:
,,Părinte,
Împăratul cerului și al pământului, al veacurilor și al speranțelor noastre,
spre Tine înalț această rugă la ceas târziu de noapte. Mi-e sufletul zbuciumat
ca marea în furtună, mi-e teamă de ziua de azi, de ziua de mâine, de viitorul
ce se conturează la orizont. Nu mă rog pentru mine, - sunt zgaibă fără preț -,
ci pentru Neamul meu ce vine din neguri de vremi și se îndreaptă spre veșnicii.
Mai mult ca oricând el are nevoie de ajutorul Tău spre a nu se poticni.
Ai fost cu noi, Părinte, de când am fost în
fașă. Ne-ai așezat aici, la răscrucea relelor
și-n drumul tâlharilor. Ne-ai dat o țară cum nu e alta mai frumoasă, în
care ai așezat toate minunățiile și bogățiile lumii. Au venit peste noi ca să
ne ceară pământ, și apă, și aur, și
copii, și grâne, și miere, și sare, și bani și tot ce se găsea ori nu se găsea
pe aici. Din toate punctele cardinale s-au slobozit peste noi hămesiții vremii,
fie că au fost perși, fie romani, fie goți, fie avari, fie pecenegi, fie
cumani, fie slavi, fie tătari, fie maghiari, fie turci, fie austrieci, fie ruși
sau nemți sau alte nații. Mereu am fost printre cizmele coloșilor, gata-gata să
ne strivească.
Cu unii ne-am luptat până la ultima picătură
de sânge și de multe ori am reușit să-i
batem și să-i alungăm; cu alții am încheiat înțelegeri și i-am ținut departe
dându-le din toate ale noastre. Numai Tu, Părinte al veacurilor, mai poți ști
cu câte bogății ne-am plătit dăinuirea noastră pe aceste plaiuri. Și, totuși,
bunul cel mai de preț nu ni l-au luat, deși atâta ar fi vrut… ! Am reușit să ne
păstrăm sufletul! L-am fi păstrat și l-am fi apărat de-ar fi trebuit să dăm și
cenușa din vatră. De l-am fi pierdut pe el, am fi pierdut credința, limba, doina,
jocul, portul, modul de a fi și a gândi, într-un cuvânt, am fi pierdut
identitatea noastră.
Părinte bun, numai orbi de-am fi și n-am
înțelege că doar mila Ta și ajutorul Tău ne-au ocrotit și ne-au adus până
astăzi prin istorie. Numai orbi de-am fi și n-am vedea cum au pierit ca fumul
acei coloși care au vrut să ne radă de pe fața pământului. Ei au pierit și noi
am rămas. Despre ei se mai vorbește în câte-o carte de istorie. Noi, poporul
acesta mic și resfirat pe toate văile Carpaților, poporul acesta care Te-a avut
pe tine întotdeauna reazim și stăpân a supraviețuit și vrea să meargă mai departe, până la sfârșitul veacurilor.
Fără Tine am fi fost ca un trib risipit de barbari, ca atâtea altele, despre
care doar Tu mai știi.
Părinte al veacurilor, toți ne-au luat
bogățiile materiale, pământești. Astăzi au venit alții, mult mai periculoși,
care ne vreau sufletul nostru, care vreau să rămânem o amintire pentru
generațiile viitoare. Ni se risipește Neamul, Părinte, ne rămâne țara pustie!
Cu fiecare înmormântare rămâne și câte o
casă încuiată pentru totdeauna. Avem nevoie de ajutorul Tău să schimbăm
gândurile și mentalitățile confraților noștri. Fă Tu ceva, ce noi nu putem, ca
să ni se întoarcă cei plecați acasă, să-și iubească țara mai mult decât banii
străinilor. Fă-i Tu să aibă mai multă
încredere în viitor, să-și lase copiii să vină pe lume, să nu le fie rușine că
sunt români. Fă-i Tu, Doamne, să se bucure de viață, să nu mai fie atâta
tristețe pe fețele românilor Tăi.
Te-am iubit, Doamne, prin moșii și strămoșii
noștri. Pământul românesc este îngrășat de carnea și de sângele celor ce au
apărat bisericile și mânăstirile Tale, credința creștină ortodoxă. Pământul
românesc este plin de oseminte și de moaște ale sfinților, pe care numai Tu îi
știi. Pământul românesc este împodobit de casele Tale, pe care Ți le-am zidit
în fiecare așezare tocmai ca să fii cu noi, cât mai aproape de noi. De două mii
de ani Îți înălțăm rugăciuni, cântări, colinde și liturghii, cum poate nici un
alt popor n-o face, tocmai fiindcă am înțeles că fără Tine suntem pulbere și
vânt. Suntem ai Tăi, nu ne lăsa în ghearele pierzării.
Dă-ne, Doamne minți deștepte, inimi mari,
puterea de a alege oamenii cei mai potriviți și capabili, care să ne conducă.
Avem nevoie de conducători înțelepți,
buni patrioți și buni creștini, oameni care să se dedice trup și suflet
Neamului, ci nu intereselor proprii. Dă-ne, Doamne, conducători înțelepți, care
să știe să ne conducă printre stâncile amenințătoare. Dă-ne, Doamne la cârma
țării oameni care să ne dea legi menite să aducă dreptatea adevărată în țară,
să facă să renască entuziasmul și dragostea de viață și de patrie, dragostea de
muncă și de învățătură, încrederea în oameni și în instituții. Ajută, Doamne,
Neamului românesc să nu se risipească și Țării să nu se destrame. Ajută-ne,
Doamne, să nu ne pierdem credința și nădejdea, să nu ne pierdem dragostea de
Tine și de ale Tale. Fă, Doamne, să fie pace-n lume, între popoare și-ntre
oameni, în noi și în casele noastre.
Ține-ne, Doamne, ca să – Ți mai cântăm și de
aici înainte colinde de Sărbători. Așa păcătoși cum suntem, dar suntem ai Tăi
dintotdeauna și Te iubim și noi după puterea noastră. Ocrotește-ne cu puterea
și cu dragostea Ta acum și până la sfârșitul
veacurilor, amin”.
*
Mânăstirile şi robia. Într-una din emisiunile
interactive, pe care le-am avut cu ani în urmă la Televiziunea ,,Datina” din
Turnu Severin, cineva a întrebat dacă învăţătura creştină acceptă robia şi dacă
nu, cum se face că mânăstirile noastre au practicat robia mai multe
secole.
Desigur, întrebarea telespectatorului parcă
era desprinsă dintr-o carte de materialism istoric şi dialectic, când, pentru a
susţine aşa-numita ,,luptă de clasă” puteai răstălmăci lucrurile aşa cum vreai,
mai ales că cei denigraţi nu aveau cum să răspundă, neavând acces la mijloacele
de informare mass-media. Pentru că astfel de întrebări pot bântui şi pe unii
dintre cititorii ,,Scrisorii pastorale”, ne facem o datorie de
conştiinţă să includem în paginile ei câteva precizări pe această temă.
În primul rând, precizăm că învăţătura
creştină nu admite robia şi exploatarea omului de către om. Ea socoteşte că
toţi oamenii sunt fraţi între ei, fii ai aceluiaşi Părinte, Dumnezeu!
Creştinismul s-a adresat tuturor categoriilor sociale, de la sclavi până la
împăraţi, fără deosebire. Era o adevărată revoluţie în gândirea antichităţii,
când sclavii nici nu erau consideraţi oameni, ci obiecte însufleţite, iar
stăpânii de sclavi aveau drept de viaţă şi de moarte asupra lor. Aşadar, când a
apărut robia în evul mediu, Biserica nu a admis-o, dar nu putea nici s-o
elimine din societate, fiind o problemă politico-socială, iar Biserica îşi avea
atribuţiile ei în cadrul fiecărui stat bine delimitate.
Mânăstirile din Principatele Române au avut
proprietăţi în evul mediu, mai precis până în a doua jumătate a secolului al
XIX-lea, când averile mânăstireşti au fost secularizate(confiscate) de
Alexandru Ioan Cuza. Averile mânăstireşti proveneau din cumpărări şi
donaţii. Unele dintre mânăstiri aparţineau de episcopiile sau mitropoliile din
Principate, dar altele erau închinate, adică erau subordonate altor mânăstiri
de la Muntele Athos, Locurile Sfinte din Palestina sau altor mânăstiri din
Imperiul Otoman. Tot venitul acestor mânăstiri ieşea din ţară şi mergea
la mânăstirile cărora le fuseseră închinate de către voievozi, domnitori şi
boieri români. Pe moşiile tuturor acestor mânăstiri se practica acelaşi sistem
de învoieli agricole, care erau legale la acea vreme şi erau practicate de
către toţi proprietarii de pământ. O parte din lucrătorii de pământ mânăstiresc
erau călugării din mânăstirile respective; altă parte o formau moşnenii(în Ţara
Românească) sau răzeşii(în Moldova), adică acei oameni liberi din satele
noastre, care aveau pământul lor propriu, dar luau anumite suprafeţe de teren
din moşiile mânăstireşti sau ale altor mari proprietari, pe care le munceau în
dijmă; altă parte din lucrători o formau pălmaşii sau clăcaşii, adică acei
locuitori ai satelor, care nu aveau pământ propriu, ci munceau ,,în dijmă” pe
moşia boierească sau mânăstirească. Uneori aceşti pălmaşi veneau din alte
localităţi, căutând condiţii cât mai avantajoase de muncă şi atunci se
putea întâmpla ca să primească o bucată de teren, să fie ajutaţi să-şi facă o
casă şi astfel se formau sate noi, ori mahalale noi în unele sate.
În satul Bârda se poate observa şi azi
asemenea categorii între locuitori. Astfel, mahalalele Muceşti, Memeşi,
Roleşti şi Lucheşti erau mahalale de moşneni, iar Linia Cocoanei şi Dealul
Corbului erau mahalale adăugate în timp satului, fiind formate din venetici,
deveniţi clăcaşi pe moşia boierească. Se poate observa aceasta şi după numele
de familie. În mahalalele de moşneni numele de familie venea de la un
strămoş unic(Mucioniu, Mema, Rolea, Luca) şi majoritatea familiilor din acele
mahalale aveau acelaşi nume de familie. În mahalalele de clăcaşi sau pălmaşi
numele de familie sunt foarte împestriţate, ceea ce dovedeşte faptul că au
venit din diferite locuri şi s-au aşezat acolo.
Pe moşiile mânăstireşti şi boiereşti mai era o
categorie de lucrători, aceea a robilor. Robii nu erau alţii decât
ţiganii nomazi, care veneau tocmai din îndepărtata Indie, ca să-şi caute
norocul. Ei nu aveau decât o căruţă şi unul sau doi cai. Asta în situaţiile
cele mai bune. Aceşti ţigani apelau la marii proprietari, inclusiv la
mânăstiri, să-i primească la curte şi să le dea cele necesare, fiindcă nu aveau
nici o posibilitate de supravieţuire. Atunci intervenea înţelegerea sau
contractul verbal între părţi. Ţiganii sau robii îşi luau angajamentul să
presteze anumite munci la curte sau pe moşie, iar proprietarul, respectiv
mânăstirea să le asigure adăpost, hrană, căldură, îmbrăcăminte şi, probabil,
ceva bani. Unii dintre robii ţigani practicau anumite meserii, precum fierăria,
prelucrarea metalelor(aramă, aur, argint), îngrijirea animalelor. Alţii erau
adevăraţi artişti într-ale muzicii. Robii erau de trei feluri: domneşti,
boiereşti şi mânăstireşti. Când se vindea, ori când se dăruia o moşie, în actul
de vânzare-cumpărare erau menţionate şi sălaşele(familiile) de ţigani-robi,
care însoţeau moşia.
Au existat proprietari care au dat
libertate robilor ţigani, fiind influenţaţi de ideile revoluţionare
europene. Amintim aici pe poetul Vasile Alecsandri, care a eliberat pe ţiganii
de pe moşia sa de la Mirceşti. Mare bucurie a fost atunci. Trei zile au
sărbătorit ţiganii de bucurie. Au plecat de la curtea boierească, dar, după o
săptămână s-au întors lihniţi, cu coada între picioare şi l-au implorat pe
Vasile Alecsandri: ,,-Boierule, primeşte-ne înapoi, că murim de foame!”
Le dăduse libertatea, dar nu le dăduse şi baza
materială, ca să poată supravieţui. Robia aceasta a fost desfiinţată oficial sub
influenţa ideilor revoluţionare de la 1848.
Aşadar, mânăstirile au aplicat aceleaşi
metode, care erau folosite şi legalizate în Principate la vremea
respectivă. Nu văd ce rău făceau mânăstirile că acordau loc de muncă şi
asigurau cele necesare traiului unor familii de oameni nomazi, care n-aveau
nici un dumnezeu. Ai noştri care emigrează azi şi colindă toată lumea, dar mai
ales ţările europene, sunt fericiţi când găsesc de lucru la particulari sau la
diverse firme. Negociază condiţiile de muncă şi de retribuţie şi trec la
treabă. Altă Mărie, aceeaşi pălărie!
*
Taicaluțu. Despre multe
am scris, dar despre Taicaluțu niciodată. E prea mare amintirea lui spre a
cuprinde-o în câteva rânduri. El îmi era bunic. Îi privesc acum două fotografii făcute la un interval de un an.
De nerecunoscut. Una e înainte și alta
după temnița de la Pitești!
Era om gospodar. Îi plăcea să muncească și să aibă. Făcuse război, știa
multe. Asculta până târziu în noapte posturi de radio străine și ținea minte
cele mai mici amănunte din politica lumii. Aștepta cu o nerăbdare copilărească
o schimbare, o mare schimbare și speranța aceasta l-a însoțit și în mormânt.
Aștepta un semn ca de răscoală și ar fi fost cel dintâi, care ar fi pus mâna pe
ce s-ar fi nimerit și ar fi plecat la luptă.
Era o plăcere să stai de vorbă cu el. O cană de vin i se găsea
întotdeauna la îndemână și o vorbă despre trecut, prezent și viitor nu-i lipsea
niciodată. Era dulgher, dogar, zidar, orice voiai, iar munca și-o făcea cu
tragere de inimă. Își făcuse casa cu mâinile lui și apoi multe în sat și în
împrejurimi. Era un țăran deștept, care-și depășise demult condiția lui prin
gândire și felul de a înțelege lumea și viața. Era un fel de Moromete.
O singură zi din viața lui i-a fost fatală. Nu știu dacă a fost vorba de
lipsă de orizont politic sau pur și simplu simțul dreptății; nu știu nici azi
dacă a fost lipsă de prudență din partea lui. Știu doar că șacalii au sărit
asupra lui.
Era prin anul 1961. Avea un loc semănat cu grâu pe la Lipca. Mărimurile
comunale au găsit potrivit să comaseze acel teren al lui și să-l includă în
perimetrul întovărășirii. Când a venit seceratul, Taicaluțu s-a dus să-și
secere grâul. L-a legat în snopi. S-a dus apoi cu feciorii și ginerele să-și ia
grâul și să-l ducă la arie. Primarul Rolea, împreună cu alți căței ai primăriei
de atunci, i-au ieșit în cale și l-au somat să predea grâul. Bunicul a pus mâna
pe furcă și s-a apărat. N-a îndrăznit unul să se apropie. Acolo i s-ar fi știut
anii!
Până seara, bunicul a fost arestat, a doua zi judecat și condamnat la
trei ani de muncă grea. Fusese instigator. A făcut un an și atunci abia a
primit o sentință, prin care era anunțat că i-a fost rejudecat dosarul și a
fost găsit nevinovat! Când s-a întors, era de nerecunoscut! Îmbătrânise, se
gârbovise. Nu mai râdea, era trist și clocotea.
Între timp, bunica, muica Lena, se trecuse la C. A. P., fiindcă-i
promiseseră că-l vor scoate pe dânsul din pușcărie. Îi confiscaseră însă
butoaiele cu vin și multe alte lucruri din casă. Bunicul vorbea puțin și rămânea mereu cu ochii duși în zare,
frământând gânduri numai de el știute. Îl umiliseră până-n străfunduri și-i
schilodiseră sufletul. A mai trăit câțiva ani, dar bucurii adevărate n-a mai
avut.
Viața lui a fost o lacrimă, întruchiparea unei speranțe prăbușite fără
vreme.
Dumnezeu să-ți facă dreptatea, după care ai alergat toată viața,
Taicaluțule!
*
Ultimul otcoş. În părţile muntelui, cositul
are un adevărat ritual respectat cu sfinţenie de localnici. În fiecare sat
este una sau două echipe de cosaşi, care îşi au rânduielile(cutumele)
lor stabilite de sute de ani. Cosaşii sunt organizaţi în cete conduse
de câte un primaş sau şef de echipă. Acesta este ales de ceată după nişte
probe foarte dure de concurenţă. El trebuie să fie cel mai bun dintre toţi. El
urmează apoi să tocmească lucrările, să hotărască programul cetei în toată
perioada campaniei de cosit. El este cel care face ordine şi judecă
neînţelegerile ivite între membrii cetei şi tot el este cel care declară
campania deschisă sau închisă, cât şi dizolvarea cetei. Primaşul se bucură de o
cinste deosebită din partea membrilor cetei şi chiar din partea întregului sat,
având oricând un cuvânt greu de spus în viaţa satului. Toţi membrii cetei au
datoria să-l asculte pe primaş pe toată perioada campaniei de cosit.
În
Balta era primaş al celei mai bune şi numeroase cete de cosaşi Nicolae
Zoican. Deţinuse această cinste de mulţi ani. De fapt, era socotit
cel mai bun cositor din sat. Cosea bine, frumos, avea rezistenţă şi putere. La
aceste calităţi se adăugau vorba înţeleaptă, prietenoasă şi caldă, cinstea,
demnitatea şi omenia. Toate acestea îl impuseseră drept primaşul de
necontestat al cosaşilor din sat. Ceata lui era cea mai numeroasă din zonă. În
perioadele de vârf avea şi 40 de cosaşi, toţi unul şi unul, aleşi pe sprânceană
de Nicolae Zoican. De fapt, nici nu intra oricine în ceata lui. Beţivanii, afemeiaţii,
leneşii, oamenii fără cuvânt nu aveau ce căuta în echipa lui. Coseau zeci de
hectare de fân în hotarul satului Balta, după care plecau prin comunele din jur
sau treceau muntele în Banat şi acolo zăboveau până către toamnă. Făceau bani
buni în timpul verii, aşa încât cosaşii din ceata lui Zoican deveniseră oameni
cu vază în sat, invidiaţi de mulţi. Era o frumuseţe să-i vezi în lan. Toţi
băteau coasele în acelaşi timp. Toţi le dădeau cute în acelaşi timp. Toţi
porneau în acelaşi ritm în urma lui Nicolae Zoican şi coasele şuierau într-un
fel de cântec al lor. Fiecare coasă avea nume. Pe a lui Nicolae Zoican o
chema Vipera. Cosaşii din echipă erau solidari unii cu alţii. Erau toţi
ca unul. Fraţi să fi fost şi tot nu se legau aşa unii cu alţii. Era o prietenie
puternică, adâncă, o prietenie care se lega pentru toată viaţa.
Toate
erau bune şi frumoase, numai că într-un an s-a întâmplat ceva cu Nicolae
Zoican. Ceva nu era în ordine. O slăbeală neobişnuită îi stăpânea trupul.
Obosea repede după te miri ce treabă uşoară. Tot mai des simţea nevoia să se
aşeze pe pat, să doarmă oleacă. Dacă a văzut ce-a văzut, s-a dus la doctor.
După ce i-au făcut analizele, medicii au tras concluzia că are leucemie(cancer
de sânge). O linişte de mormânt s-a răspândit peste familie, peste sat,
la aflarea veştii. Nu a fost localnic sau cunoscut al lui Nicolae Zoican,
care să se bucure. Devenise încă din prima zi de la aflarea
diagnosticului subiectul umărul unu în discuţiile tuturor. Şi de fiecare dată
când venea vorba despre el, ochii tuturor lăcrimau, iar unii plângeau de-a
binelea, ca după unul din propria familie. Simţea fiecare că parcă ceva i se
frângea din suflet.
Nicolae Zoican a primit în tăcere şi cu demnitate vestea. S-a întors
acasă cu o traistă de medicamente, ca să facă pe voie medicilor şi soţiei, dar
el era convins că toate sunt de la Dumnezeu, cu voia şi cu ştirea Lui.
Era convins că zilele lui sunt numărate şi că nu-l poate înşela el pe Dumnezeu
cu leacuri şi cu fleacuri. Sătenii, dar mai ales cosaşii lui, au început să se
rânduiască pe la el, aşa, ca din întâmplare. El înţelegea că vin să-şi ia rămas
bun, dar se prefăcea că nu pricepe. Vorbeau câte toate, numai despre boală nu.
La sfârşit îl săruta fiecare şi-şi ştergea lacrimile pe furiş.
Când
a venit vremea cositului, Nicolae Zoican era aproape învins de boală. Şedea mai
mult la pat. Totuşi, ortacii au venit la el, ca în fiecare an, ca să hotărască
ce au de făcut. Nicolae Zoican s-a ridicat de pe pat, i-a privit în tăcere,
le-a zâmbit. S-a ridicat greoi, s-a dus la un dulăpior din apropiere şi a scos
o sticlă de rachiu. ,,- Pentru începutul cositului de anul acesta am păstrat-o,
băieţi!”
A
gustat el, a dat apoi sticla celorlalţi şi fiecare a gustat ca la împărtăşanie.
Au hotărât ce au de făcut şi de unde încep cositul. Nu le-a venit a-şi crede
ochilor, când Nicolae Zoican şi-a luat coasa de la polată. Era bătută şi gata
de lucru.
,,-Haideţi, băieţi, să începem azi, că e vremea bună! Nu se ştie mâine
ce o fi!” a zis el şi au plecat toţi ca la poruncă după el. S-au dus până în
Lunca Bălţii, apoi au luat-o coasta dealului. Nicolae Zoican s-a oprit la un
moment dat şi le-a zis: ,,-Ajutaţi-mă să urc!”
I-au
luat coasa, doi au făcut mâinile scaun şi l-au luat pe Nicolae pe sus. Când au
ajuns în vârful dealului, au dat cute la coase, s-au închinat şi s-au pregătit
de începere. Nicolae Zoican i-a zis unuia dintre cosaşi: ,,-Tu, Ioane, rămâi
aici şi cântă-mi doina mea din fluier!”
Ion
a scos fluierul şi a început să cânte o doină, care parcă venea din altă lume.
Au început. Nicolae Zoican era înaintea tuturor. Vipera alerga ca fulgerul prin
iarbă şi tăia parcă mai bine decât oricând. Au mers 20-
,,-
Băieţi, de azi înainte nu voi mai fi cu voi! Alegeţi-vă primaşul!
Faceţi ce ştiţi şi ce credeţi că e mai bine. De acum să nu mai
contaţi pe mine! Să mă iertaţi dacă v-am supărat vreodată! Rămâneţi cu bine şi
să vă mai aduceţi aminte şi de mine din când în când!”
Au
încercat să-l încurajeze, dar degeaba. El ştia ce ştia. Şi-a pierdut
cunoştinţa. L-au dus pe pat de crengi verzi acasă, ca pe un erou de altădată.
Noaptea a murit. A fost plâns de familie, de ortaci şi de toţi consătenii. Au
trecut mulţi ani de atunci, dar pe el nu l-au uitat şi fiecare poate să-ţi
povestească o întâmplare cu el sau o vorbă de-a lui.
*
Cuvinte
duhovnicești. Marele scriitor şi eseist, regretatul
Octavian Paler, spunea, printre altele,
câteva adevăruri superbe referitoare la viaţă şi la relaţiile dintre oameni,
care vă vor fi de folos:
„Am învăţat unele lucruri în
viaţă, pe care vi le împărtăşesc şi vouă: am învăţat că nu poţi face pe
cineva să te iubească. Tot ce poţi face este să fii o persoană iubită. Restul
... depinde de ceilalţi. Am învăţat că oricât mi-ar păsa mie, altora s-ar putea
să nu le pese. Am învăţat că durează ani să câştigi încredere şi că doar în câteva secunde poţi să o pierzi.
Am învăţat că nu contează CE ai în viaţă, ci pe CINE ai.
Am învăţat că te descurci şi ţi-e de folos farmecul cca. 15 minute, după
aceea, însă, ar fi bine să ştii ceva. Am învăţat că nu trebuie să te compari cu
ceea ce pot alţii mai bine să facă, ci cu ceea ce poţi tu să faci. Am învăţat
că nu contează ce li se întâmplă oamenilor, ci contează ceea ce pot eu să fac
pentru a rezolva. Am învăţat că oricum
ai tăia, orice lucru are două feţe. Am învăţat că trebuie să te desparţi de cei
dragi cu cuvinte calde. S-ar putea să fie ultima oară când îi vezi!”
*
Când mor părinții, nu le vinde
casa. Am găsit pe internet o poezie emoționantă cu
acest titlu, semnată de Doamna
Beatrice Silvia Sorescu. Sunt sfaturi înțelepte!
Ei
au trudit în Raiul lor cel sfânt,
Din
când în când, mai pune-acolo masa,
Păstrează-le
bucata de pământ!
Când
mor părinții, nu te duce-n pripă,
Să
calculezi cât iei pe truda lor,
Ci
construiește încă o aripă
Și
ai să vezi că nu le-a fost ușor!
Păstrează
demn tot ce a fost frumos:
Masa,
la care ai stat, cu trei picioare,
Lampa
ce arde încă, lin, duios,
Covorul,
patul, cele trei ulcioare,
Așterne
iute, scoarțele din lână,
Mâinile mamei te vor mângâia,
Și stai pe prispa veche, chiar bătrână,
Să mai asculți concertul din vâlcea!
Hai,
scoate apa toată din fântână,
Să primenești izvorul înfundat,
Mama și tata te vor lua de mână,
Te vei simți la fel ca altădatʼ!
Mai
dă cu var, copile, pe pereți,
Să îi păstrezi curați, ca pe-o icoană,
Părinții tăi au devenit peceți,
Nu alerga, dup-avuții, în goană!
Nu
aștepta rugina să le rupă,
Deschide porțile, la casă, largi,
Toți îngerii te vor veghea, ascultă,
Vei fi înconjurat numai de magi!
De
ce nu vii? Ai tăi mereu așteaptă…!
Oftez-atunci când văd că ești absent,
Stau umbre triste, pironite-n poartă,
Nu vor să creadă-n visul desuet!
De
fapt, Părinții nici nu mor vreodată,
Trăiesc în noi, sunt râu cu apă lină,
Sunt stele-aprinse peste zarea-naltă,
Sunt curcubeu, pe bolta cea senină!
Tu
ia aminte: casa părintească
E locu-n care sufletul ți-e rouă,
E vatra noastră veche, strămoșească,
Lumina ce se scaldă-n luna nouă!”
*
Publicații.
În această perioadă am reușit să mai publicăm câteva materiale, astfel:
,,Scrisoare pastorală” – 519, în
,,Observatorul”, Totonto(Canada), 30
iun. 2024, ediție și on-line(http:/ /www.observatorul.com);
în ,,Bibliotheca Septentrionalis”, Baia Mare, 2 iul. 2024, ediție și on-line (https://ebibliothecaseptentrionalis.wordpress.com);
,,Deschiderea cărții”. Nu, nu există așa-ceva..! în ,,Națiunea”,
București, 2024, 7 iul., ediție și on-line(https://ziarulnatiunea.ro);
*
Ajutoare și donații. În această perioadă am
primit câteva ajutoare și donații astfel: Un enoriaș care nu vrea să i se știe
numele a donat pentru cele 100 cearșafuri ce le vom duce la Azilul de la
Gura Văii: 3.100 lei; Doamna Farm. Ghinea Ileana din Tr. Severin,
fiică a satului Malovăț: 2.000 lei; Domnișoara Bordeiașu Rodica-Ecaterina din
București: 1.000 lei(costul mâncării ce o vom dona la Azilul de la Gura
Văii); Doamna Elisabeta Leferenz din Nȕrnberg (Germania): câte 250
lei; Doamna Rolea Violeta din București, fiică a satului Bârda: 50 lei;
Dumnezeu să le răsplătească
tuturor!
*
În cursul lunii iunie am
donat pâine credincioșilor participanți la slujbă astfel: 2 Iun.(Bârda):
125 pâini; 9 Iun.(Malovăț): 148 pâini; 13 Iun.(Bârda): 87
pâini; 16 Iun.(Bârda): 143 pâini; 23 Iun.(Malovăț): 189 pâini; 24
Iun.(Malovăț): 106 pâini; 29 Iun.(Bârda): 74 pâini; 30 Iun.(Bârda):
124 pâini. Așadar, în luna Iunie am donat 996 pâini. Totodată, am
vândut pâine credincioșilor participanți la slujbe, la prețul de achiziție de 1,30
lei/buc. astfel: 2 Iun.(Bârda): 475 pâini; 9 Iun.(Malovăț): 152
pâini; 13 Iun.(Bârda): 213 pâini; 16 Iun.(Bârda): 557 pâini; 23
Iun. (Malovăț): 111 pâini; 24 Iun.(Malovăț): 44 pâini; 29 Iun.(Bârda):
151 pâini; 30 Iun.(Bârda): 601 pâini. Așadar, în luna
Iunie s-au vândut la prețul de achiziție 2.304 pâini.
*
În
ziua de 11 Iunie vom merge la al doilea azil de la Gura Văii și vom duce
50 cearșafuri de pat, 50 cearșafuri de plapumă, 50 porții de mâncare,
sucuri, îmbrăcăminte și încălțăminte veche. Am făcut comandă la Magazinul
,,Dedeman” pentru cearșafuri. Un enoriaș care nu vrea să i se știe numele
suportă costul cearșafurilor. Doamna
Bordeiașu Eugenia din București suportă costul mesei, cu condiția să facem
parastas pentru soțul său. De acord! Dacă între enoriașii parohiei
noastre mai sunt unii care mai au prin casă haine vechi, lenjerie veche, papuci
de casă vechi, sunt rugați să le aducă la biserică. Le vom duce și pe acestea
la acel azil.
*
Excursii-pelerinaje. În
data de 2 iulie vom efectua excursia amânată. Vom merge pe următorul
traseu: Bârda – Malovăț - Tr. Severin – Orșova – Caransebeș – Hațeg -
Hunedoara(probabil) – Aiud - Alba Iulia - Mănăstirea Oașa - Mănăstirea
Cozia - Rm. Vâlcea - Tg. Jiu – Malovăț – Bârda - Tr. Severin. S-ar putea să
mai introducem în program unele mănăstiri, în funcție de timpul disponibil,
traseul fiind foarte mare și munții… au pretențiile lor de munți! Costul este
de 100 lei/persoană.
*
Zâmbete.☺ Ghinion: Ești ghinionist, atunci când vântul ridică fusta unei femei,
iar ție îți bagă praf în ochi; ☺ Vreți să vă schimbați radical viața? Nu mai
plătiți abonamentul de internet! ☺ ,,– Cum dai unei femei mai multă libertate
de mișcare?” ,,– Mărești bucătăria!” ☺Polițistul: ,,– De ce nu aveți permisul
de conducere la dvs.?” Șoferița: ,,– Nu am ieșit bine în poză!” ☺Nu vă
îndrăgostiți de mine degeaba…! În afară de simțul umorului, n-am nimic pe
numele meu! ☺Ești singur și te-ai plictisit? Nimeni nu te sună? Te învăț eu:
împrumută bani de la cineva…☺Nu știu de voi, dar mie îmi vine să plâng, când
văd cum ăștia din parlament se ceartă între ei, pentru ca eu să trăiesc mai
bine…!
*
Program. În
cursul lunii August avem următorul program de slujbe: 3 Aug.(Malovăț –
Bârda); 4 Aug.(Malovăț); 6 Aug.(slujbă la Bârda; pomeniri la
Malovăț, la ora 12); 10 Aug.(Malovăț-Bârda); 11 Aug.(Bârda); 15
Aug.(slujbă la Malovăț; pomeniri la Bârda, la ora 7); 17 Aug.(Malovăț-Bârda);
18 Aug.(Malovăț); 24 Aug.(Malovăț – Bârda); 25 Aug.(Bârda);
29 aug.(pomeniri dimineața la Bârda și Malovăț; slujbă la Mănăstirea
Schitul Topolnița); 31 Aug.(Malovăț – Bârda). În restul timpului, la orice oră din zi sau din noapte,
preotul poate fi găsit la biserică, acasă, la telefon: 0724. 99. 80. 86,
ori pe adresa: stanciulescubarda@gmail.com.
Pr. Al.
Stănciulescu-Bârda
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu